oamenii trăiau în clădiri, aveau slujbe, cumpărau lucruri cărora li se făcea reclamă, urmăreau tendințele în materie de modă, le plăcea divertismentul proiectat pe ecrane, mâncau, beau lichide, făceau sex, se îndrăgosteau și frângeau inimi, făceau copii și îi creșteau cum credeau de cuviință, votau la alegeri și uneori încălcau legea și încercau să contribuie cu ceva însemnat la o civilizație pe care o considerau întotdeauna perfectibilă, dar și meritând efortul de dezvoltare. Întreaga afacere, de la-nceput până la sfârșit, ar fi fost imediat înțeleasă intuitiv de oricine din acest 2016. Sau, și asta e de fapt ideea mea, din 1965-ul nostru comun.
Lumea din care vin era o versiune accelerată a civilizației care s-a dezvoltat în secolul XX, ancorându-se în calamitățile celui de-al Doilea Război Mondial și decolând chiar mai repede de pe pista construită în cele două decenii dintre 1945
și 1965. Și apoi pur și simplu a mers înainte, tehnologia a devenit din ce în ce mai sofisticată, mai închegată, mai cuprinzătoare, mai integrată, mai… mai. Dar nu a fost diferit ca imaginar de viitorul pe care l-am visat după Pearl Harbor, Normandia, Stalingrad, Auschwitz și Hiroshima.
VP - 233
De fapt, visele alea au fost cele care s-au transformat în realitate. Dacă
tehnologia necesară pentru desenarea de către scannerele neurale a unei proiecții virtuale a celor mai arzătoare speranțe ale umanității ar fi existat, dacă
omenirea și-ar fi putut oferi un viitor sclipitor și optimist și confortabil în care să
se trezească după pandemoniul sinistru al coșmarului din timpul războiului, el ar fi arătat exact ca lumea din care veneam eu. Și a arătat – activat de Lionel Goettreider pe 11 iulie 1965.
A fost de parcă imaginația noastră colectivă s-a oprit din a revizui ceea ce putea fi civilizația, a fixat un model definitiv și s-a pus pe treabă să ajungă la el. A fost lumea pe care trebuia să o avem. Și nu am mai avut niciun motiv să ne gândim la altă lume. O altă definiție destul de bună a ideologiei.
OK, care e alternativa? Dacă lumea nu trebuie să fie o accelerație orbitoare a fanteziilor tehno-utopice ale generației de după război, atunci… ce? Există o altă
cale între destinul proclamat de manifestul futurist și dezastrul apocaliptic?
Stăm în jurul unei mese, la cină, Penny și cu mine și mama și tata și Greta și Lionel și, după moartea lui Jerome, adesea Emma, și vorbim despre asta. E posibil să ieșim din carapacea ideologiei noastre? Sau ideologia e carapacea și tu pur și simplu trebuie să încerci s-o desfaci? Poate că e prea târziu pentru noi și tot ce putem să facem e să creștem o generație mai puțin captivă în vise depășite, liberă
să-și imagineze… altceva. Penny și cu mine lucrăm la asta.
Avem nevoie de un nou viitor.
137.
Am scris toate astea din două motive.
Primul e John. Ăsta e romanul pe care a vrut să-l scrie el. I-am preluat viața, iar el nu s-a mai întors niciodată, sau cel puțin nu încă, așa că mi s-a părut corect să fac lucrul ăsta pentru el.
De ce-mi pasă măcar să fac lucrul corect în ceea ce-l privește pe John? Din cauza lui Victor. Imaginează-ți că eu și Victor suntem un înger și un diavol pe umerii lui John, ca într-un desen animat vechi, e reconfortant. Pentru că
înseamnă că viața în care locuiesc în lumea pe care am salvat-o nu e contaminată
irevocabil. Poate, ca orice viață, s-o ia în orice direcție.
Moral, emoțional, ontologic, nu sunt sigur că mai contează cine a fost cu adevărat de vină pentru lucrurile de neiertat pe care le-a făcut John. Trebuie să-mi asum responsabilitatea, pentru că sunt singurul rămas. Dacă Victor e o tumoare pe care am extirpat-o înseamnă că a fost o problemă cu o soluție. A VP - 234
dispărut, așa că oamenii pe care-i iubesc sunt în siguranță. Avem cu toții probleme despre care ne place să credem că au soluții. Avem cu toții părți ale noastre pe care ne-ar plăcea să le retezăm.
Știu că romanele probabil n-ar trebui să spună direct despre ce sunt. Dar ăsta nu-i chiar un roman. E o carte de memorii. Așadar sper că e OK să admit că toată
afacerea asta are o direcție generală. Niciodată n-am pretins că-s vreun înțelept, ba chiar din contră, așa că uite despre ce cred eu că-i cartea asta – nu există o viață pe care ar trebui s-o ai.
Acum, admit și că sunt în cea mai mare parte un idiot care ia niște decizii groaznice și sunt lovit din când în când de o trepidație incredibil de scurtă de discernământ cețos, așa că ești liber să crezi că e despre cu totul altceva.
E despre ce ai tu nevoie să fie.
Al doilea motiv ești tu, Tom.
Vreau să știi de ce mama ta și cu mine ți-am dat numele ăsta și ce s-a întâmplat cu adevărat, în caz că, dintr-un motiv anume, nu pot să-ți spun sau nu-ți spun sau n-o să-ți spun. Am terminat cartea când am putut, un pic în fiecare noapte, uneori cu tine dormind în brațele mele în timp ce mama ta încerca să doarmă pe furiș
cinci minute între alăptări. Am încercat să surprind cum m-am simțit în momentele alea, ca să fie destul de interesant pentru tine încât s-o duci până la capăt, nu o obligație sau o rușine, chiar dacă știu că limitele mele ca scriitor au făcut-o ca să pară un pic din ambele.
Și e în regulă, e total în regulă dacă nu crezi niciun cuvânt din ea, dacă tu crezi că acest capitol final e o paradă ciudată, încă una din glumele stranii ale tatălui tău, să pretindă că un roman e o carte de memorii când e evident că e cea mai absurdă ficțiune și chiar una cu puține merite literare. Spune-le prietenilor tăi că
părinții ți-au pus numele după un personaj dintr-o poveste pe jumătate penibilă
pe care taică-tu a scris-o cândva din cauza unui vis pe care l-a avut și de care n-a putut să scape – dar a refuzat s-o recunoască, a dus, ca de fiecare dată, gluma mult prea departe, a insistat până la sfârșit că fiecare cuvânt era real.
Chestia e că te-am văzut ieșind din mama ta și asta mi-a schimbat viața. Toate celelalte momente care mi-au schimbat viața par atât de curate și de ordonate în retrospectivă. Ăsta a fost dezordonat și zgomotos, transpirație și sânge și lacrimi și o nouă viață, cu ochii ei, ochii tăi, care deja arătau ca ochii ei, închiși strâns, și gura lui, gura ta care arăta deja ca gura mea, deschisă larg, și Penny strângându-mă de mână și uitându-se la mine și eu strângând-o de mână și uitându-mă la ea și amândoi știind că în sfârșit începea. Lumea pe care trebuia s-o avem. Ai fost tu.
În tot timpul ăsta, ai fost tu.
VP - 235
MULȚUMIRI
„ Trebuie să îngăduim bucuros pe cei neînțelepți, altfel cum i-am putea opri din a fi neînțelepți?” e inspirat de ceva ce mama mea, Judith Mastai, obișnuia să
spună. Mai exact, e felul în care își trata munca și viața. A murit pe 17 februarie 2001, așa că nu a apucat niciodată să afle ce fel de oameni aveau să devină fiul și fiicele ei. Romanul ăsta e dedicat memoriei sale.
Conceptul Accidentului e influențat de scrierile lui Paul Virilio, mai ales de Open Sky. Critica Gretei asupra științifico-fantasticului e influențată de scrierile lui Daniel Quinn, mai ales de Ishmael.
Sunt puțini oameni în cariera cuiva care chiar fac ce spun că vor face. Agentul meu, Simon Lipskar, e unul dintre ei și sunt recunoscător pentru îndrumarea lui indispensabilă. Mulțumesc lui Maya Nikolic, Katie Stuart, Celia Taylor-Mobiley, Taylor Templeton, Joe Volpe și tuturor celor de la Writers House pentru eforturile făcute în numele meu.
