facă glume în situația asta istoric de nebună. Ceea ce mă duce la partea planului meu în care am cea mai puțină încredere, pentru că e instabilă și subțire și mult prea lucrată, dar trebuie măcar să încerc s-o fac să funcționeze.
— Ești atent? zic eu.
— Da, spune el.
— Numele meu e John Barren, zic. Tatăl meu e Victor Barren. Mama mea e Rebecca Crittendale-Barren. Sora mea e Greta Barren. În viitor, o să-i găsești și n-o să-i pierzi din ochi, dar n-o să interacționezi niciodată cu ei, în niciun fel.
Înțelegi? În niciun fel. Dacă faci asta, o să pui totul sub semnul întrebării. Dar o să
fii pregătit. Când vin la tine, o să știi că e timpul. O să trimiți niște agenți să-i ridice.
Cu forța. O să ai nevoie de asta ca să mă constrângi.
— Despre ce vorbești? zice el. Vrei să-ți răpesc familia?
— În viitor, zic eu, n-o să fiu tocmai convins să te ajut. Din mai multe motive, o să trebuiască să fiu obligat. Niciodată n-o să-i rănești. E o amenințare goală, dar necesară.
— Trebuie să fie o altă cale, zice Lionel.
— O să mai existe și o femeie, zic eu. Numele ei e Penelope Weschler. Agenții tăi o să o ia și pe ea. Dar ceva n-o să meargă cum trebuie. O să încerce să scape.
O să fie o altercație și o să fie rănită.
— Sunt un om de știință, zice el. Tot scopul muncii mele e să creez energie nelimitată pentru lume. Să fac tuturor viața mai bună. Nu pot să rănesc pe cineva ca să te determin să faci ce vreau.
— Și n-o s-o faci, spun eu. Totul o să fie fals. Mie o să mi se pară real, dar o să
fie o simulare.
— Nu-nțeleg, zice el.
— O să-i duci pe toți patru la baza ta din Hong Kong, zic eu.
— Stai, de ce Hong Kong? întreabă el.
— Nimeni nu va fi rănit. Totul va fi o iluzie pentru a mă face să mă supun voinței tale. Te rog să faci asta pentru că trebuie făcută. Ca să închidem ciclul. E
responsabilitatea ta să-i ții în siguranță, dar să faci să pară că le ameninți viețile.
VP - 210
— Dacă schimbi trecutul, spune Lionel, de ce mai contează ce se întâmplă într-un viitor care nu o să se întâmple niciodată?
— Contează pentru că e conștiința mea, îi răspund.
Chiar și după ce m-am gândit cincizeci de ani la asta, nu sunt sigur că a-l convinge pe Lionel să simuleze că îmi răpește familia și că o rănește pe Penny va da rezultate. Dar după decenii în care am cântărit opțiunile, cea mai bună șansă
de a-i proteja pe cei pe care-i iubesc, fără a distruge cronologia care m-a adus aici, este această mutare psihologică rușinoasă. Totul trebuie să se potrivească.
— Bine, zice Lionel.
— Unde e Polaroidul tău? zic eu.
— Ce Polaroid? zice el. N-am niciun Polaroid.
— Ba da, ai, zic eu. Du-te și adu-l.
Lionel e pe cale să îmi dea o replică, dar se oprește, își aduce aminte de ceva.
Pășește peste dărâmături și se întinde înspre nișa unde se întâlnesc consolele.
Scoate faimosul rucsac de piele. Înăuntrul lui e cadoul împachetat cu fundă. Rupe hârtia de împachetat. Cadoul e o cameră foto nou-nouță Polaroid Automatic 100.
— E un cadou de la mătușa mea din Copenhaga, zice el. Singura mea rudă
rămasă în viață. Memoria ei e pe ducă. Mă confundă cu fratele ei, tata. Pe 29
iunie a fost ziua lui. Îl port cu mine de două săptămâni. Mi s-a părut prea deprimant ca să-l deschid.
— Ai conectat dispozitivele? zic eu.
— Da, zice el.
Pornesc detectorul și acesta găsește urmele de radiație ale primei mele călătorii în 11 iunie 1965. S-au dispersat într-o zonă destul de mare, dar, mă rog, sunt oricum în mâinile lui Lionel. Dispozitivul își face treaba, trasează o fibră
încâlcită, ciclică, fractală, până la momentul în spațiu și timp unde totul a mers greșit.
Lionel bagă un film instant în Polaroid și eu stau lângă el. Îndreaptă lentila spre noi și face o poză. Nu mă mai sinchisesc să văd cum iese poza din aparatul fotochimic. Știu deja cum arată.
