— Prima oară când m-am atins de drog a fost în seara de paisprezece ianuarie.
— Cu alte cuvinte, exact în seara în care a murit Crosbie Wells.
— Aşa mi s-a spus.
— Ciudată coincidenţă, nu crezi?
Moody obiectă:
— Domnul Wells a murit din cauze naturale, spuse el. Nu văd cum o coincidenţă cu un eveniment natural poate avea vreo însemnătate.
— De fapt, spuse domnul Broham, la autopsie a ieşit la iveală
că în stomacul defunctului Crosbie Wells exista o cantitate mică
de laudanum.
— O cantitate mică, repetă Moody.
— Continuă interogatoriul, domnule Broham, spuse judecătorul. Stai jos, domnule Moody.
— Vă mulţumesc, domnule, îi spuse Broham judecătorului, întorcându-se apoi spre Staines. Poţi să-ţi explici cumva, domnule Staines, ce motiv ar fi avut domnul Wells să ingereze o oarecare cantitate de laudanum, împreună cu o mare cantitate de whisky?
— Poate că avea dureri.
— Ce fel de dureri?
— Sunt presupuneri, zise Staines. Din păcate, nu pot decât să presupun ce s-ar fi putut întâmpla: nu cunosc îndeaproape obiceiurile domnului Wells şi nici n-am fost cu el în acea seară.
Voiam doar să spun că laudanumul este administrat, adesea, pentru uşurarea durerilor sau pentru a înlesni somnul.
— Nu şi când ai băut întâi o sticlă de whisky.
— Cu certitudine, nu aş încerca o asemenea combinaţie. Dar nu pot vorbi în numele domnului Wells.
— Dumneata iei laudanum, domnule Staines?
— Doar când mi se prescrie, nu ca o dependenţă uzuală.
— Ţi s-a prescris în prezent să iei laudanum?
— Da, însă mi s-a prescris de foarte recent acest lucru.
— Cât de „recent”, te rog?
— Prima oară mi s-a administrat laudanum în douăzeci martie, spuse Staines, ca un calmant pentru dureri, dar şi ca o metodă de a mă dezbăra de narcomanie.
— Înainte de data de douăzeci martie, ai cumpărat vreodată
sau ai obţinut în alt mod vreun flacon cu laudanum de la spiţeria lui Pritchard de pe strada Collingwood?
— Nu.
— Un flacon de laudanum a fost descoperit în coliba lui Crosbie Wells la câteva zile după moartea lui, spuse Broham. Ştii cum a ajuns acolo?
— Nu.
— Din informaţiile dumitale, domnul Wells era dependent de opiacee?
— Era beţiv, spuse Staines. Asta e tot ce ştiu.
Broham îl studie cu atenţie.
— Te rog, povesteşte onoratei instanţe cum ţi-ai petrecut seara de paisprezece ianuarie, cronologic şi cu vorbele dumitale.
— M-am întâlnit cu Anna Wetherell la Pepita de aur în jurul orei şapte, spuse Staines. Am băut ceva împreună, pe urmă
ne-am dus la mine acasă, pe strada Revell. Eu am adormit şi, când m-am trezit – pe la vreo zece şi jumătate, presupun –, Anna plecase. Nu înţelegeam ce o determinase să dispară aşa de repede, aşa că am ieşit să o caut. M-am dus la Gridiron. Nu era nimeni la recepţie şi, la fel, nimeni pe palier, iar uşa camerei ei, la etaj, nu era încuiată. Am intrat şi am văzut-o pe Anna zăcând pe podea, cu pipa, răşina şi lampa aranjate în jurul ei. Nu aveam cum s-o trezesc şi, în timp ce aşteptam să-şi revină, m-am aşezat în genunchi ca să mă uit la ustensile. Nu mă mai atinsesem de opiu până atunci, dar întotdeauna îmi dorisem să încerc, ca să
văd cum e. Exercită o fascinaţie extraordinară, iar fumul din pipă
este atât de plăcut şi de consistent! Pipa ei era caldă încă, lampa ardea şi totul părea, cumva, jocul minunat al hazardului. M-am gândit să gust din drog, doar atât. Anna părea miraculos de fericită; zâmbea chiar.
— Ce s-a întâmplat mai departe? spuse Broham, fiindcă
Staines se oprise.
— Am simţit efectul, spuse Staines. Era dumnezeiesc.
