Broham părea agasat.
— Şi după aceea?
— Păi, am tras mai multişor din pipă, pe urmă m-am lungit pe patul ei şi am dormit un pic – sau am visat; nu era propriu-zis un somn. Când mi-am revenit din nou, lampa era rece, coşul pipei era gol şi Anna plecase. Mi-e ruşine să spun, dar nici nu mă
gândeam la ea atunci. Tot ce-mi doream era să mai simt gustul o dată. Era ca o sete nepotolită: de la prima sorbitură, am fost fermecat. Am ştiut că nu-mi puteam găsi astâmpărul până nu gustam iarăşi din drog.
— Şi toate astea de la primul contact cu drogul, spuse Broham sceptic.
— Da, zise Staines.
— Şi ce-ai făcut?
— Am plecat numaidecât spre spelunca de opiu din Chinatown. Era devreme – abia mijise de ziuă. N-am văzut nici ţipenie de om pe tot drumul.
— Cât timp ai rămas în Chinatownul din Kaniere?
— Cred că vreo două săptămâni, dar mi-e greu să-mi amintesc cu exactitate; zilele se împâcleau amestecându-se. Ah Sook a fost nespus de bun cu mine. M-a luat înăuntru, m-a hrănit, a avut grijă ca niciodată să nu mănânc prea mult. Ţinea
pe răboj, cu creta, evidenţa datoriilor mele.
— Ai mai văzut pe altcineva în toată această perioadă?
— Nu, spuse Staines. Dar, efectiv, nu-mi mai amintesc mare lucru.
— Care este următorul lucru pe care ţi-l aminteşti?
— M-am trezit într-o zi şi Ah Sook nu era acolo. M-am supărat rău. Luase opiul cu el – întotdeauna făcea aşa când pleca din speluncă; am răscolit toată casa, am căutat peste tot, din ce în ce mai disperat. Şi atunci mi-am amintit de stocul de răşină de la domnişoara Wetherell. Am plecat imediat la Hokitika, cuprins de frenezie. Ploua îngrozitor în acea dimineaţă şi nu era multă lume pe-afară. De fapt, până la Hokitika nu m-am întâlnit cu nimeni. Am intrat în Gridiron pe uşa din dos şi am urcat pe scara de serviciu. Am aşteptat până când Anna a coborât la masă, după care m-am furişat în odaia ei, unde am găsit răşina şi toate ustensilele, în sertar. Pe urmă am rămas blocat acolo –
am auzit o conversaţie pe hol, chiar în faţa uşii. Nu mai puteam pleca. După aceea, Anna a venit înapoi de la masă. Am auzit-o venind şi am intrat în panică, aşa că m-am ascuns în spatele draperiilor.
— În spatele draperiilor?!
— Da, spuse Staines. Acolo eram pitit când m-a nimerit glonţul tras din pistolul Annei.
Broham se înroşise la faţă.
— Cât timp ai rămas ascuns în spatele draperiilor?
— Ore în şir, spuse Staines. Dacă ar fi să ghicesc, aş spune că de pe la douăsprezece până pe la trei după-amiază. Dar asta este doar o aproximaţie.
— Ştia domnişoara Wetherell că erai în camera ei în acea zi?
— Nu.
— Dar domnul Gascoigne, el ştia? Sau domnul Pritchard?
— Nu, spuse Staines din nou. N-am făcut zgomot şi am stat nemişcat. Sunt sigur că niciunul dintre ei nu şi-a dat seama că
eram acolo.
Fellowes îi şopti ceva la ureche lui Harrington.
— Ce s-a întâmplat când ai fost împuşcat? spuse Broham.
— N-am scos niciun sunet, spuse Staines.
— N-ai scos niciun sunet?
— Da.
— Domnule Staines, spuse Broham pe un ton chipurile dojenitor. Vrei să spui în faţa acestei instanţe că ai fost împuşcat absolut pe neaşteptate şi de la o foarte mică distanţă, dar,
culmea, dumneata nu ai scot niciun ţipăt, nu te-ai mişcat, n-ai făcut niciun zgomot care să-l facă pe vreunul dintre cei trei martori din cameră să-şi dea seama de prezenţa dumitale acolo?
— Da, zise Staines.
— Cum Dumnezeu ai putut să nu ţipi?
— Nu voiam să renunţ la răşină, spuse Staines.
Broham îl studie atent; în scurtul interval de tăcere care urmă, Harrington îi pasă o bucată de hârtie, pe care Broham o citi rapid, ca apoi să-şi ridice privirea şi să spună:
— Domnule Staines, crezi că e posibil ca domnişoara Wetherell să fi ştiut că erai acolo în după-amiaza de douăzeci şi şapte ianuarie şi să fi tras cu pistolul în mod deliberat în direcţia draperiilor, cu intenţia să te rănească?
— Nu, spuse Staines. Nu cred că e posibil.
Sala de judecată amuţise complet.
