PĂMÂNT MOBIL
20 SEPTEMBRIE 1865
42° 43’ 0” SUD 170° 58’ 0” EST
SOARELE ÎN FECIOARĂ
În care Emery Staines, căruia Crosbie Wells îi povestise dejaamănunţit cum fusese el înşelat de Francis Carver, iar fiecarecâştigase astfel încrederea şi lealitatea celuilalt, decide subitsă falsifice raportul trimestrial, ştergând astfel orice menţiunea aurului din evidenţele terenului de exploatare, dar uitând, înacel moment, de destoinicul băieş Quee, care, conformprotocolului şi în ciuda condiţiilor contractului său de muncă
obligatorie, merita totuşi o primă drept recompensă.
Emery Staines, ajungând la staţia de colectare din colonie, a fost surprins când a văzut fanionul ridicat pe seiful Aurorei, indicând astfel că fusese predată o cantitate de minereu preţios în contul minei. A cerut agentului escortei de aur să descuie seiful. Înăuntru era o stivă de lingouri de aur, aranjate frumos.
Staines luă în mână unul dintre lingouri.
— Dacă v-aş ruga să vă întoarceţi cu spatele câteva clipe, spuse el, cât aş transfera eu conţinutul acestui seif în altă parte, cât aţi cere pentru asta?
Omul se gândi un moment, plimbându-şi degetele în sus şi în jos pe ţeava puştii.
— De-acord pentru douăzeci de lire, zise el. Lire sterline. Nu aur pur.
— O să-ţi dau cincizeci de lire, spuse Staines.
O ECLIPSĂ PARŢIALĂ DE SOARE
În care Emery Staines pleacă în Valea Arahura cu un sac înmână, intenţionând să îngroape comoara într-un loc sigur, pe oporţiune de teren rezervată comunităţii maori, dar fără să ia încalcul posibilitatea ca Francis Carver să revină curând înHokitika pentru a investiga de ce mina de aur Aurora, oinvestiţie atât de promiţătoare, devenise un teren steril.
În tufa de harakeke de lângă umărul lui Staines, un tui 46 lăsă
ciocul în jos şi scoase un ţipăt zdrăngănitor, ca atunci când tragi cu un băţ peste nişte ţăruşi, în timp ce un flaut cântă ascuţit o melodie. Ce sunet extraordinar! Întinse mâna şi mângâie frunzele lungi de harakeke, parcă cernite, observând cu încântare culorile vii: purpuriu pe margini, până la un verde albicios spre mijlocul frunzelor alungite ca nişte lame.
Pasărea tui îşi luă zborul şi tăcu. Staines se aplecă şi scoase plăcuţele de aur. Le aşeză cu grijă pe fundul gropii pe care o săpase. După ce le îngropă bine, aranjă deasupra câteva pietre plate, într-o ordine pe care era sigur că o va recunoaşte, apoi şterse de pe pământ urma paşilor lui.
46 Pasăre melivoră, specifică Noii Zeelande, cu penaj albastru şi verde în jurul gâtului, şi care imită verosimil vocea omului şi ciripitul altor păsări.
PAPA-TU-A-NUKU47
În care, la vreo opt sute de metri în aval de locul unde aurulfusese îngropat de curând, Crosbie Wells şi Tauwhare s-auaşezat la un hangi, o mâncare pregătită într-o groapă cu foc,care a fost acoperită cu pământ; ulterior, mâncarea estescoasă la suprafaţă, iar învelişul din frunze este dat la o parte,dezgolind carnea care s-a copt suculentă şi aromată, cu iz defum, tanin şi gust apetisant de pământ mănos.
— Ce vreau eu să spun este că nu există nimic special în chestia asta. Voi cu jadul vostru, noi cu aurul nostru. Ar putea foarte bine să fie exact invers. Goana după jad, am numi-o noi.
Nebunia jadului, aşa i-am zice noi.
Tauwhare se gândea la asta mestecând. După câteva clipe, înghiţi şi scutură din cap.
— Nu, spuse el.
— Nu există nicio diferenţă, insistă Wells luându-şi încă o bucată de carne. Poate nu-ţi convine, dar trebuie să recunoşti că
nu există nicio diferenţă. E doar un mineral sau altul. O rocă sau alta.
— Nu, spuse Tauwhare furios. Nu este acelaşi lucru.
47 „Pământul matcă primordială” (lb. maori).
PARTEA A ZECEA
PROBLEME DE SUCCESIUNE
11 OCTOMBRIE 1865
42° 43’ 0” SUD 170° 58’ 0” EST
VĂTĂMAREA
În care Anna Wetherell, care îşi aminteşte de atacul care aavut loc în budoarul din Casa marilor delicii, în Dunedin, înseara de 12 mai, cu o claritate care o umple de scârbă şiamărăciune, şi care suferă, zilnic, din cauza amintirii aceluiatac, o suferinţă ce nu se lasă alungată de ideea că princomplicitatea ei, chiar şi tacită cum fusese, a ajutat un omnevinovat să fugă teafăr şi nevătămat, este surprinsă deapariţia în carne şi oase a omului desfigurat şi, într-un momentde slăbiciune, îşi pierde controlul de sine.
Francis Carver venea călare pe drumul spre Kaniere când a zărit o figură cunoscută pe marginea drumului. A tras de hăţuri, s-a dat jos de pe cal şi s-a apropiat de ea, observând că nu se ţinea bine pe picioare şi era foarte congestionată la faţă. Fata zâmbea.
— A reuşit să scape, bolborosi ea. L-am ajutat eu.
Carver veni mai aproape. Punând un deget sub bărbia ei, îi ridică un pic capul.
— Cine?
— Crosbie.
