Carver se încordă brusc.
— Wells, spuse el. Unde e?
Fata sughiţă; subit, părea înspăimântată.
— Unde? spuse el trăgându-se înapoi şi pălmuind-o tare peste faţă. Răspunde-mi. E aici?
— Nu!
— În Otago? Canterbury? Unde?
Disperată, fata vru să o ia la fugă. Carver o prinse de umăr, smuci brutal de ca înapoi, dar exact în acel moment se auzi o împuşcătură în apropiere...
— Huoa, strigă Carver trăgându-se la o parte.
Iar calul se sperie, cabrându-se...
CĂDEREA
În care Anna spune o minciună pentru a-l proteja pe CrosbieWells, încercând, prin acest întârziat gest de lealitate, să
ispăşească păcatul unei trădări mai vechi, de care îşiaminteşte vag şi fragmentat, căci mintea ei a fost de trei oriînceţoşată, o dată de fumul drogului, a doua oară de violenţafizică şi ultima oară de opiaceul administrat de medicul Gilliesînaintea unei proceduri extrem de nefericite, în timpul căreiaAnna a plâns în hohote, a gemut, s-a zgâriat cu unghiile,ajungând într-o asemenea stare de disperare, încât doctorulGillies a fost nevoit să ceară ajutor pentru a fi ţinută cu forţa,iar Löwenthal, de felul lui un om tare în situaţii de marinenorociri şi dezastre, a plâns cu lacrimi, în timp ce îi imobilizamâinile.
Când Anna a deschis ochii, Löwenthal era în picioare lângă
ea, cu o cârpă albă într-o mână şi un borcan de laudanum în cealaltă; alături de el, stătea Edgar Clinch, livid la faţă.
— S-a trezit, spuse Clinch.
— Anna, zise Löwenthal. Anna. Fetiţă dragă.
— Mnh, îngână ea.
— Povesteşte-ne ce s-a întâmplat. Povesteşte-ne cine a fost.
— Carver, spuse ea cu voce groasă.
— Da? zise Löwenthal aplecându-se spre ea.
Ştia că nu trebuia să-l trădeze pe Crosbie Wells. Jurase să
nu-l trădeze. Nu trebuia să pomenească numele lui.
— Carver... repetă ea, cu mintea tot mai înceţoşată.
— Da?
— ...era tatăl, spuse Anna.
DESCENDENTUL
În care Emery Staines, aflând, de la Benjamin Löwenthal că
Anna fusese atacată, se suie imediat pe cal şi porneşte spreValea Arahura, cu fălcile încleştate, cu ochii înlăcrimaţi,acestea fiind semnele exterioare ale unei tulburări sufleteşti pecare, pe parcursul drumului spre nord, nu putuse să oconştientizeze şi, cu atât mai puţin, să şi-o explice, în măsuraîn care o emoţie puternică ar putea fi imediat înţeleasă de cătrepersoana în cauză, care, în acest caz, se întristase atât demult când Löwenthal îi povestise despre rănile suferite deAnna, mai ales când văzuse şi şorţul acestuia plin de sânge,încât îşi uitase atât portofelul, cât şi pălăria la grajduri, iarcând a plecat în galop a fost cât pe-aci să îl doboare dinpicioare pe Harald Nilssen, care tocmai ieşea din prăvălia luiTiegreen cu o pungă de hârtie sub braţ.
Wells deschise uşa. În prag, îndoit de mijloc, era Emery Staines.
— Copilaşul s-a dus, spuse el printre hohote de plâns.
Pruncul tău s-a prăpădit.
Wells îl ajută să intre în casă şi ascultă toată povestea. Apoi aduse o sticlă de coniac, turnă în două pahare, goli paharul lui, mai turnă o dată, îl goli din nou, turnă a treia oară.
Când sticla era goală, Staines spuse:
— O să-i dau ei jumătate. O să împart egal cu ea. Am o comoară secretă, îngropată în pământ. O s-o scot de-acolo.
Wells se holba la el. După un timp, spuse:
— Cât înseamnă jumate?
— Păi, bolborosi Staines, cred că vreo două mii, poate.
Apoi puse capul pe masă şi închise ochii.
Wells aduse o cutie de tablă de pe raft, o deschise şi scoase dinăuntru o foaie de hârtie curată şi o peniţă. Apoi scrise: În această zi de 11 octombrie 1865, o sumă de două mii de lire urmează să îi fie dată DOMNIŞOAREI ANNA WETHERELL, domiciliată anterior în New South Wales, de către DL EMERY
STAINES, domiciliat anterior în New South Wales, aşa cumatestă DL CROSBIE WELLS, în calitate de martor şi arbitru.
