aproape pentru ce ştim noi despre zborul cosmic.
— Păi, Haar zicea că are 44 de ani. Şi, în mod normal, cam atât ar trebui să aibă. Era mai mare ca tine cu patru ani, iar de la răpirea lui au trecut cam 34 de ani
— Unda lui fundamentală indică 20 de ani şi vreo câteva zeci de zile. V-am spus asta ca să votaţi în cunoştinţă de cauză, nu numai mânaţi de entuziasm.
— Şi presupunând că transferul reuşeşte, cum crezi că
vom izbuti să-l aducem aici, fără să-l vătămăm?
— Nu ştiu. Dacă rămânea pe planeta lui era uşor să-i
„sugerăm“ călătoria. Acum, din cauza vitezei cu care se deplasează, nu mai putem „sugera“ nimic fără să riscăm distorsionarea semnalului.
În sală îşi făcură apariţia cei din completul de judecată, cu figurile încruntate. Erau puţini în subteran, iar cei cu calităţi de procreare erau şi mai puţini. Haar era unul dintre aceştia. Să expulzezi un om era trist, greu, neplăcut şi apăsător. Preşedintele anunţă:
— Conform Legii vieţii de pe PLANETĂ, cel ce atentează
la viaţa altuia trebuie să fie expulzat. N-au fost alte păreri, iar acuzatul a recunoscut ambele tentative de omor.
Sentinţa a fost executată acum trei minute. Haar a fost transportat la suprafaţă prin ecluza nr. 2.
În câteva clipe, cei 10 au fost puşi la curent cu esenţa celor discutate până atunci de Consiliu. S-a trecut din nou la vot: 41 de voturi pentru readucerea lui Poe pe PLANETĂ
şi pentru efectuarea transferului la distanţă.
Io se retrase în camera lui. Era extenuat. Câştigase războiul cu Haar, îşi predase zestrea umană marelui calculator biologic, ştia că Poe va primi mesajul transferului. Faptul că tentativele de ucidere ale lui Haar eşuaseră rămânea un mister. Dacă condiţiile de propagare la distanţă erau altele decât prevăzuse el şi acesta era faptul care-l salvase pe Poe de semnalele ucigaşe, atunci transferul nu putea să aibă loc. Era obosit. Făcuse tot ce-i stătea în puteri ca să lase fiului zestrea sa umană, cea mai bogată de pe PLANETĂ. Era obosit şi nu putea să se concentreze pentru a şti cum să rezolve situaţia.
Transferul era ultima aplicaţie a descoperirii undelor fundamentale. După ce reuşise să realizeze generatorul de biocurenţi blocaţi, urmărirea biocurenţilor şi determinarea datei decesului prin măsurarea cu precizie a duratei de amortizare a undei fundamentale, continuase cercetările, căutând motivul pentru care oamenii subteranului mureau mai repede decât strămoşii lor. Îşi dăduse seama că mutaţiile genetice produse de câmpul de radiaţii pe care îl străbătuseră erau ireversibile, şi atunci îşi orientase efortul în altă direcţie. Construise un alt aparat pentru sesizarea şi măsurarea undelor la nivelul creierului. Acolo era sediul unde se cumula experienţa socială a indivizilor, cea care, fiind extrem de redusă din cauza vieţii prea scurte, conducea la instabilitate socială. Părinţii nu aveau timp să transmită copiilor ce cunoscuseră în viaţa lor. De ce să nu facă acest transfer de experienţa socială pe cale artificială? Doar lono spusese că celulele sunt o înlănţuire sinergică de frecvenţă şi funcţiuni complexe, întregul având ca manifestare exterioară o frecvenţă proprie specifică şi unică dată de rezultanta frecvenţelor componente. Principiul era valabil – o demonstrase experimental chiar el.
Aparatul, construit după câţiva ani de eforturi şi de renunţări energetice din cota personală, s-a dovedit a fi, în final, o mare surpriză chiar şi pentru creatorul lui.
Creierul uman emitea şi el o undă fundamentală, dar nu stabilă şi unică, precum cea a organismului luat în totalitatea lui, ci cu foarte multe armonice ce-şi modificau zilnic aspectul. Creierul era un sistem dinamic care se perfecţiona continuu. Făcând determinări la mai mulţi oameni, îşi dăduse seama că undele emise nu seamănă
între ele, că acestea depind de codul genetic. Atunci îi venise ideea de a face teste pe familii, acolo unde codul genetic se transmitea din generaţie în generaţie. Astfel a descoperit că undele sunt compatibile. Înregistrase pe calculator unda dinamică a unui creier de tată şi o combinase, teoretic bineînţeles, cu altă undă ce o simulă
pe cea a copiilor lui. Undele erau compatibile şi marcau o îmbunătăţire a parametrilor creierului. Orice altă
încercare, efectuată cu unde emise de alte creiere, condusese la distrugerea sistemului. Găsise soluţia de a scoate din criză societatea subteranelor, dar şi o armă de distrugere la distanţă. Votase în Consiliu legi draconice, care interziceau utilizarea descoperirii sale în scopuri de exterminare, centralizase aparatura de transfer într-un loc greu accesibil oricui, instruise numai oameni de maximă
încredere pentru manevrarea aparatelor.
Experienţele se dovediseră fericite. Tinerii nu mai negau ce începuseră părinţii lor, ci deveneau continuatorii acestora de pe o treaptă superioară, fiindcă ei beneficiau la şcoală de niveluri mereu mai ridicate ale cunoştinţelor.
Apăruseră şi cazurile de incompatibilitate la transfer.
Din prea multă dragoste pentru fiii lor, părinţii acceptau ca transferul să se facă mai repede decât data amortizării totale a undei lor fundamentale. Acceptau, adică, să moară
mai înainte, pentru a-şi favoriza copiii. Rezultatul fusese un fiasco, dând dreptate teoriei lui. Tinerii aceştia nu fuseseră capabili să facă faţă poziţiei lor sociale, iar măsurarea undelor dinamice ale creierului lor dovedise faptul că modificarea calitativă a acestora nu se produsese Transferul devenise un fel de a doua şcoală, comprimată, sinteza acumulărilor temeinice ale părinţilor.
Deşi nu se dovedise medical, se presupunea că legăturile dintre neuroni, cele mai bătătorite, se reproduceau în timpul transferului şi în creierul copilului, astfel încât tânărul devenea receptiv oricăror cunoştinţe, avea o capacitate de memorare sporită. Legăturile noi dintre neuroni se realizau acolo unde ele nu existau, astfel încât tânărul utiliza mai bine cele 14 miliarde de celule nervoase. Se preconiza chiar o sporire, de-a lungul generaţiilor, a numărului de celule nervoase utilizate, tinzând spre completa lor folosire.
Zestrea umană.... zestrea genetică..., un fel de garanţie socială a contribuţiei pe care tânărul o va avea la progresul societăţii.
Mai erau însă multe de făcut. Orientarea tinerilor către preocupările părinţilor asigura foarte bine funcţionalitatea subteranului. Acum însă, când populaţia crescuse, deoarece numărul locurilor de muncă legate direct de instalaţiile subteranului rămăsese constant, se profila o criză. Trebuiau organizate laboratoare de cercetare, trebuia găsit un remediu, o soluţie pentru părăsirea PLANETEI sau pentru refacerea stratului de ozon distrus de cataclism, trebuia...
CAPITOLUL 13
Povestea bătrânului se terminase. Stăteam cu toţii, eu, Alana, Grant şi Bingsley, nemişcaţi, de parcă ne era frică
să nu dispară lumea aceea ciudată pe care Io ne-o adusese acolo, în cabină.
— De ce-aţi amuţit? ne-a întrebat Io zâmbind.
— N-am crezut că se poate trăi şi aşa, a şoptit Alana.
— Cum adică?
— Numai sub pământ, fără soare, fără iarbă şi flori, fără aerul cu iz de ploaie.
— Omul se adaptează extraordinar de repede la situaţii care, privite din exterior, par imposibile.
— Cum de am ajuns pe asteroidul acela? am întrebat.
— Îngrijorat de creşterea rapidă a populaţiei din subterane, Consiliul s-a gândit să încerce popularea planetelor din apropiere. Şi, în loc să se pună problema mijloacelor care să ne permită să ajungem acolo, sau a condiţiilor de locuit oferite de planetele la care am fi putut ajunge, s-a ridicat mai întâi obiecţiunea că cei ce vor popula alte planete nu vor mai putea beneficia de transfer.
Se considerau din cauza asta nedreptăţiţi, deşi urmau să
scape de viaţa asta de şobolani pe care o duceau. S-a votat să se finanţeze experimentul transferului la distanţă. Ai
