Convins că ştie mai multe decât mine despre bunul meu prieten Hector, Frai, care terminase de mâncat, s-a ridicat, m-a bătut pe umăr cu înţelegere şi, făcându-mi din mâna un semn în chip de salut, a dispărut după perdeaua de lumină galbenă, care ţinea loc de uşă. Comodă uşă, mă

gândeam, privind după Frai. Nu lăsa să pătrundă

înăuntru nici praf, nici zgomot, nici altă lumină şi nici nu trebuia să manevrezi vreo clanţă. Pentru mine, care crescusem pe satelitul artificial Sixtus, unde închiderea şi deschiderea uşilor cu vacuum erau principala preocupare la deplasarea prin staţie, perdeaua de lumină densă era ca o jucărie de care nu mă săturam.

— Mai doriţi ceva? m-a întrebat robotul, care recuperase de mult ceaşca mea golită de cafea şi-şi făcea datoria conform instrucţiunilor. Întrebarea m-a trezit la realitate.

— Mulţumesc, i-am răspuns, ridicându-mă de pe scaun, ca să-l scap de contactul ce-i alerta circuitul integrat de politeţe.

N-am mai luat liftul rapid. Aşa făceam cu toţii. Plecam în pauza de masă grăbiţi să nu pierdem din timpul nostru liber şi ne întorceam agale, încadrându-ne totuşi în toleranţa de plus cinci minute Ia care aveam dreptul. Dacă

nu te încadrai, riscai să se audă pe toate coridoarele Centrului vocea robotului de prezentă: ,,Expertul locotenent Poe să se prezinte la birou“. Asta însemna în mod cert o urmare neplăcută.

Ajunsesem Ia etajul serviciului meu: „SIMULARE“, după cum scria pe ecranul cu cristale lichide de la capătul coridorului, când vocea, de care ne temeam cu toţii, s-a făcut auzită:

— Expertul locotenent Poe să se prezinte la colonelul Grant.

Am apăsat pe primul buton de confirmare întâlnit în drum şi m-am precipitat către biroul colonelului.

— S-a certat cu Hector, fii atent! m-a avertizat Phae, secretara şefului.

Biroul colonelului Grant era locul cel mai puţin dorit de noi toţi. Omul care-l ocupa avea forţa să anuleze tot ce se afla în jurul lui.

— Stai jos, s-a auzit vocea şefului de după terminalul uriaş aflat în spatele biroului.

Învăţasem să-i determin starea sufletească după

intonaţie. Phae se înşelase: colonelul era calm. M-am instalat într-un fotoliu, aşteptând.

Pentru mine, oolonelul Grant era şi mamă, şi tată. El mă crescuse, el îmi supraveghease educaţia, el mă

adusese la Centrul de Supraveghere Astronautică după

absolvirea cursurilor superioare. Mă iubea în felul său dur, colţuros. Nu mă protejase niciodată, dar nici nu mă

nedreptăţise.

— Hector a plccat la Centrul de Fizică Aplicată, aşa că

preiei şi partea lui din Program, mi-a spus colonelul de după terminal,

— Am înţeles!

— Ne mai stau la dispoziţie încă două săptămâni, până

reuşeşti să-i preiei toate lucrările, a continuat Grant cu un glas atât de liniştit încât am început să mă îndoiesc de calităţile anticipative ale secretarei.

— Ce l-a apucat? am îndrăznit eu să încalc protocolul discuţiilor de serviciu.

Colonelul Grant a ieşit de după terminalul la care meşterise ceva şi s-a aşezat cu mişcări măsurate în spatele biroului. De acolo el putea verifica toate serviciile, toţi

angajaţii, stadiul lucrărilor, gradul de utilizare a timpului de lucru, într-un cuvânt — orice.

— Hector este un băiat bun, a spus Grant privindu-mă

cercetător. Ai altă părere?

— Nu, însă plecarea asta precipitată nu-l caracterizează

pe celebrul Hector, inteligenţa superioară a Centrului de Supraveghere Astronautică... .

— ... urmaşul colonelului Grant, mi-a completat şeful fraza, cu o afirmaţie pe care eu n-aş fi avut îndrăzneala să

o fac.

L-am privit drept în ochi pe omul care mă crescuse, fiindcă o undă de regret răzbătuse totuşi în încercarea sa de a fi caustic.

— Dacă-l aduc înapoi de urechi, îl reprimiţi? am încercat eu o soluţie de a cărei izbânda mă îndoiam.

— Lasă-l acolo! E mai bine, deşi postura lui la Centrul de Fizică Aplicată nu-i deloc de invidiat, mi-a răspuns Grant cu o nuanţă de îngrijorare în glas.

Hotărât lucru, şeful trecea printr-o criză sentimentală, fapt foarte rar la un dur de calibrul său. Impresia că

suferă m-a înduioşat. Îl mai văzusem o singură dată

manifestându-şi sentimentele în cei zece ani de când îl cunoşteam. Două lacrimi îi scăldaseră ochii atunci când, copil fiind, îi spusesem ,,tată“ şi nu „.căpitane“. Ne aflam pe nava Star şi ne întorceam pe Pământ.

— Da, da, poate că-i mai bine aşa, a reluat colonelul, aprobând cu voce tare nişte gânduri pe care nu aveam de unde să le cunosc.

M-am ridicat din fotoliu, simţind că discuţia s-a încheiat.

— Mâine să-mi prezinţi un raport privind stadiul lucrărilor pe care le preiei şi cât va dură ca să rezolvi ambele probleme.

— Am înţeles!

Trecând prin secretariat, i-am făcut cu ochiul lui Phae, ca să ştie că totul a fost în ordine.

Am ajuns în birou şi m-am apucat de treabă. Nu de frica lui Grant, ci fiindcă-mi plăcea munca mea. Nu urmasem cursurile Şcolii Superioare de Supraveghere Astronautică din obligaţie sau fiindcă tatăl meu adoptiv, Grant, putea să mă sprijine în carieră. Avusesem libertatea să aleg şi decisesem, neinfluenţat de ,,stimuli“

externi. Decizie evident sentimentală, născută demult, mai întâi nebulos şi apoi din ce în ce mai clar, în mintea copilului care nu-şi cunoscuse părinţii, recuperat ca prin minune de nava Star, aflată în misiune de salvare în Constelaţia Crabului.

— Vă dorim o după-amiază plăcută, s-a auzit vocea robotului de prezenţă. După 15 minute se va declanşa sistemul de alarmă. Vă rugăm să părăsiţi clădirea în timp util.

M-am grăbit să pun la loc setul de benzi magnetice ce-mi servise la întocmirea raportului pentru a doua zi.

CAPITOLUL 2

— Bine, Poe, e în ordine, a spus maiorul Gatt, ridicându-se din faţa magnetoscopului ca să se mai dezmorţească.