I-am zâmbit şi am dat din cap aprobator. Trebuia să-i las iniţiativa, ca să nu mai facă pe misteriosul.
Grant a tras câteva fumuri, mi-a zâmbit de câteva ori, a dat din mână în semn că-şi lasă pe undeva scrupulele de până atunci şi a început să spună:
— Azi m-am dus ca de obicei la Centrul de Supraveghere Astronautică. Am făcut un tur prin secţii, ca să discut cu fiecare şef programul de cercetări şi priorităţile lui. Între timp, am primit sarcina să studiem traseul „Z“. Cei de la Institutul de Expediţii Astrale consideră că acest traseu este mai eficient, că...
Întâlnindu-mi privirea, colonelul şi-a dat seama că nu venise să-mi relateze problemele de la Centrul de Supraveghere Astronautică, ci că avea cu totul altă
intenţie. S-a oprit brusc.
— Aşaaa... Printre ultimii, l-am vizitat pe Stuve, de la quasari. Înainte de a intra la el, m-am întâlnit pe coridor cu maiorul Gatt. Mă căuta să-mi dea lucrurile lui Hector.
Din ce-i aparţinuse, în afară de casete, nimic nu fusese oprit ca probă.
— Bietul Hector, mi-a scăpat o exclamaţie ce reflecta starea mea sufletească din ultimele zile.
Grant s-a frecat uşor pe frunte, folosind două degete lipite unul de celălalt. Apoi m-a aprobat dând din cap.
Oriunde se ducea la Centrul de Supraveghere Astronautică, se vorbea despre Hector compătimitor. Cum de ajunsese un băiat atât de deştept şi cu perspective atât de frumoase să facă spionaj?
Am tuşit. Doream să-l scot pe Grant din tăcerea în care-l aruncase oftatul meu.
— Stuve, a continuat Grant, stătea la pupitrul central şi manevra un program nou. S-a făcut că nu mă vede ca să
mă determine să admir dexteritatea lui în utilizarea calculatorului. Am pus sacul cu lucrurile lui Hector pe un fotoliu şi m-am apropiat de-al doilea display.
Cocoţat în vârful patului, eram numai ochi şi urechi.
— Dacă devin greu de urmărit să mă opreşti, m-a avertizat colonelul.
— Până acum totul este clar.
— Am aşteptat să încarce programul, să vizeze careul stelar ce se studia în acea săptămână şi să-mi acorde puţină atenţie. Aşa a şi făcut. Am vorbit puţin cu el, mi-a prezentat stadiul cercetărilor, mi-a spus ce mai are de făcut. M-am declarat mulţumit şi chiar doream să plec, când Stuve s-a repezit la calculatorul central. Acesta începuse să deruleze, fără comandă, banda care iniţializa sistemul. Ţiuitul laserului de citire îl alertase pe Stuve. Am luat sacoşa lui Hector şi am ieşit din laborator. Când trăgeam uşa după mine. l-am auzit pe Stuve spunând:
..Bine că te-ai oprit, drace!“. Mirat, sm intrat înapoi în sală. Stuve mi-a zâmbit jenat, după care s-a repezit iar la calculator. Acesta îşi făcea din nou de cap. M-am hotărât să plec pentru a nu-l deranja. Am dat să trag uşa după
mine, când am auzit glasul lui Stuve: „Grant, vrei să mai intri o dată?“ M-am supus. Calculatorul, care se oprise, a pornit. Deci. când intram, calculatorul pornea ca la comandă, iar când ieşeam, când uşa laboratorului se interpunea între mine şi calculator, acesta se oprea ca prin farmec. Ne-am jucat de-a intratul şi ieşitul cam un minut, după care calculatorul s-a liniştit. N-a mai reacţionat nici la intrări, nici la ieşiri. Stuve nu mai înţelegea nimic. Parcă
eu mai înţelegeam! M-am dus în biroul meu şi am început să mă gândesc. Cu ce puteam eu influenţa calculatorul să
pornească banda de iniţializare? Doar nu intram prima dată la Stuve. Cum stăteam şi analizam situaţia, m-a sunat Stuve: „Grant...“, zice, ... „vreau să vin până la tine“.
Am fost de acord. Stuve mi-a spus ceva ce m-a lăsat mut.
Perioada „de ciudăţenie“ a calculatorului se suprapunea, până la a zecea zecimală de timp, cu perioada când antena viza quasarul Cd-101. Mi-a pus pe masă nişte hârtii. Când antena se orienta automat către următoarea ţintă, înceta şi calculatorul să intre singur în funcţiune.
— Înseamnă că n-a avut nicio legătură cu intrarea şi ieşirea ta pe uşă, am intervenit eu.
— Aşa am concluzionat şi noi. Ba am şi râs de joaca mea de-a intratul şi ieşitul pe uşă. Ne-am întors în laboratorul lui Stuve şi am privit la calculator. Am repetat experienţa. Inutil.
— Pariez că până la urmă ai ieşit şi ai intrat pe uşă, m-am repezit eu să fac presupuneri.
— Ai ghicit. Am făcut-o şi pe asta. Rezultatul a fost acelaşi. De fapt, calculatorul abia acum se „purta“ normal.
Şi eu, şi Stuve eram deconcertaţi. Ni se părea că am visat şi că acum, ca nişte caraghioşi, doream ca visul să se repete. Am plecat de la Stuve şi rn-am întors în birou. Pe scaunul de lângă uşă am zărit...
— Sacoşa lui Hector, m-am repezit iar.
— Da, Poe, sacoşa lui Hector, cu lucrurile primite de la Gatt. I-am dat imediat telefon lui Stuve să reorienteze antena către Cd-101 şi să mă aştepte. Când am intrat în laborator, aproape instantaneu, calculatorul a pornit.
Stuve a rămas cu gura căscată. Nu-şi dăduse seama de adevăratul motiv. I-am arătat sacoşa. Apoi a început cea mai curioasă experimentare la care am participat vreodată.
Am scos pe rând obiectele din sacoşă şi le-am pus pe coridor, închizând uşa. La ce crezi că reacţiona calculatorul?
— Habar nu am, fiindcă nu ştiu ce conţinea sacoşa lui Hector, i-am răspuns eu, necăjit că nu mai puteam ghici.
— La asta.
Şi îşi însoţi răspunsul cu scoaterea din buzunar a unei brăţări.
— Brăţara mea, am exclamat eu mirat de ce vedeam.
— Ei, a ta, ... a lui Hector. Doar o purta zilnic. I-am remarcat de mult forma curioasă.
Brăţara, de culoarea platinei, era un tor cu adâncituri ca nişte calote sferice. Avea o balama plasată discret în zona de contact cu pielea încheieturii mâinii şi era întreruptă pentru a putea fi purtată de oricine, indiferent de grosimea braţului. Fusese a mea. I-o dăruisem lui Hector de ziua lui. Când fusesem salvat de nava Star o aveam pe mână. Mă mira că Grant nu şi-o mai amintea.
— A fost a mea, am încercat să fiu mai exact. I-am făcut-o cadou lui Hector de ziua lui.
— A ta sau a lui Hector, nu contează. Nu asta contează.
