imunitate. Hector nu a mai catadicsit să-şi graveze indicele lui. După câte ştiu, obiceiul acesta se practică numai pe Terra şi numai pentru oameni.

Grant era uluit. Observaţia făcută de mine îl derutase, într-adevăr! Numai pământenii aveau nevoie de grupa sanguină şi de indicele de imunitate Spaar.

— Zici că o aveai pe mână când te-ai trezit pe Star?

— Da!

— Puştiule! Dacă mă faci să umblu degeaba prin arhive, să-mi pierd vremea de pomană, n-o să-ţi fie bine!

— Eu nu te pun să mă verifici. Tu eşti cel care nu mă

crezi, aşa că-ţi faci singur de lucru.

Efectiv îmi sărise ţandăra. Adică, ce! Eu sunt de neluat în seamă? Ce spun eu trebuie verificat şi abia atunci are greutate? Ce dacă am fost amnezic de două ori?! Nu mi s-a întâmplat până acum să amestec amintirile.

Fâţâiala colonelului prin cameră continua, parcă mai rapid decât de obicei. Mă uitam la el şi mă gândeam ce-l determinase oare să dea atâta importanţă brăţării şi interacţiunii ei cu calculatorul lui Stuve. Era ceva destul de serios dacă el, Grant, mă pisa în halul ăsta când ştia că

e bine să fiu lăsat mai domol o perioadă. Amnezia recidivată şi camera albă solicită puternic orice sistem nervos. Nici al meu nu era de oţel.

— Am plecat, m-a anunţat Grant. Dacă ai nevoie de ceva, să-mi spui.

— Sper să n-am.

— Să te faci bine, mi-a urat colonelul.

Am rămas singur. Mă uitam la pereţi, fără să pot rezona discuţia cu Grant. Două lucruri îmi dominau gândurile: moartea lui Hector şi brăţara.

Mă simţeam, în mod ciudat, implicat în povestea lui Hector din cauza brăţării. Furtul casetelor nu putea să

aibă o legătură serioasă cu brăţara. Cred că se suprapuneau, într-un moment nefericit, două poveşti distincte, legate între ele doar prin persoana lui Hector.

Am simţit deodată nevoia să vorbesc cu cineva. Să-mi limpezesc gândurile schimbând mediul şi subiectul. Eram de prea multă vreme în „priză“ cu Hector, cu Gatt, cu Bingsley, cu Grant, cu toată nebunia asta care mă

întorsese pe dos.

Unde să mă duc? Mae, deşi ştia că trecusem cu bine testul suprem al camerei albe şi că nu fusesem ucigaşul lui Hector, nu voia să mă mai vadă. Zicea că între timp înţelesese că de fapt fusese prietenă cu mine numai ca să

se vadă cu Hector, să fie în preajma lui. După crimă

descoperise, adică, dragostea ei pentru Hector. purtată în subconştient. Dacă mă gândesc bine, îşi ascunsese cu mult talent dragostea asta, fiindcă nici eu şi nici Hector nu ne dăduserăm seama de existenţa ei. Ba eu chiar fusesem convins de iubirea curată pe care mi-o purta frumoasa Mae. Bingsley a strâmbat rău din nas când a auzit de ruptură dintre mine şi ea. Mae putea să fie, în tratamentul meu, un „medicament“ de preţ. Când a auzit cum îmi spune în faţă că nu vrea să mă mai vadă, că sunt un ucigaş, că ea nu crede nimic din testul camerei albe, în schimb crede ce a văzut cu ochii ei etc. etc..., Bingsley m-a mai ţinut încă două zile sub observaţie în clinică.

M-am ridicat din pat, am făcut repede un duş, de parcă

întârziam la o întâlnire importantă, m-am echipat la fel de repede şi am ieşit.

CAPITOLUL 4

Afară Soarele strălucea pe cerul senin, oamenii se plimbau, totul era firesc. Simţeam că mă aflam într-un loc familiar, cu legi clare şi precise, unde ordinea şi calmul nu puteau fi schimbate nici de dosarele lui Gatt, nici de mofturile lui Mae, nici de îngrijorarea colonelului, de nimeni şi de nimic. Oamenii se plimbau, copacii şi casele erau la locul lor, Soarele le inunda cu lumină odihna.

Hai să-mi ofer o băutură, mi-am zis, hotărât să mai schimb atmosfera şi, o dată cu ea, gândurile.

Pe strada mea, lângă parcul central, se afla un băruleţ

automat, unde obişnuiam să fac o mică haltă când veneam de la serviciu.

Băruleţul arăta atât de primitor, încât senzaţia de linişte s-a instalat parcă definitiv în sufletul meu chinuit.

Am luat în mână lista cu băuturi, m-am aşezat la o masă

mai retrasă şi mi-a făcut mare plăcere să aud vocea robotului, alertat de traductorii de sesizare a greutăţii montaţi sub scaunul meu.

— Cu ce vă putem servi?

— S.M.-3, am răspuns prompt, hotărât să nu pierd vremea.

Masa şi-a glisat tăblia şi, din adâncuri parcă, a scos o sticlă cu o băutură de culoare verde şi un pahar de metal.

— Doriţi să fiţi servit? m-a întrebat cu o voce caldă

robotul, sesizând că nu fac niciun gest ca să-mi torn în pahar.

De ce nu?, m-am gândit, prinzind din zbor sugestia robotului.

— Doresc, i-am răspuns.

Lipsisem deci destul de mult din cartier. În băruleţul meu nu se obişnuia să fii servit, fiindcă dotarea permitea autoservirea. Dacă introduseseră şi servire înseamnă că

intervenise ceva nou...

Gândurile mi-au fost întrerupte de clipocitul băuturii în pahar. Sticlă era ţinută de nişte degete lungi, fine, legate printr-o mână, un braţ şi un antebraţ de un bust...

Constatările mele anatomice au fost curmate când am ajuns la ochi. Erau prea mari ca să fie de pe Pământ.

— Vă rog să serviţi! au îngânat ochii cei mari.

Am băut, convins că alcoolul va dizolva o parte din stinghereala care-mi oprea limba să-şi facă datoria. Ca să

nu risc o bâlbâială, le-am arătat ochilor scaunul liber.

Conversaţia intra în preţul băuturii.

Frângându-se parcă de mijloc, lujerul cu ochi mari din faţa mea s-a aşezat ascultător pa scaun. Deschisesem gura ca să arăt cât sunt de inteligent, dar robotul de

servire, sensibil şi el la frumuseţea aşezată pe scaun, a întrebat suav:

— Cu ce vă putem servi?

— Cu un parah, au răspuns ochii.