funcţiunile
acestuia,
memoria
şi
subconştientul. Le înţelege, le înregistrează şi le converteşte în cuvinte. Producerea acestor calculatoare biologice fusese interzisă în întreaga Galaxie. Ar fi fost o armă teribilă pentru spionajul industrial şi cibernetic.
Marele Consiliu decisese să construiască un singur exemplar pe Terra şi să-l utilizeze numai în scopuri de apărare. Producţia de neuroni pentru calculator era centralizată, iar firele de platină cu grosimi de câţiva ångströmi, care se montau în straturi pe aşchii de safir, nu erau produse decât în laboratoarele Marelui Consiliu.
Astfel, proliferarea unei arme mult visate, arma ghicirii gândurilor oamenilor, fusese stopată chiar de la apariţia ei.
Prin secolul XXIII, pe la sfârşitul lui, apăruse Marele Consiliu, care luase o importantă decizie: orice descoperire umană se testa în laboratoarele lui, sub toate aspectele, şi numai dacă nu putea fi transformată în armă de ucidere în masă era difuzată pe Terra sau pe alte planete din Galaxie. Descoperirile care contraveneau principiului enunţat se valorificau pentru folosul umanităţii numai în laboratoarele Marelui Consiliu.
M-am ridicat din pat şi m-am dus până la bucătărie.
Am luat din frigider o cutie cu lapte, am pus-o pe suportul cu microunde, apoi am băut laptele pe nerăsuflate. M-am aşezat iar pe pat. Nu aveam ce să fac. Peste o oră urma să
vină Grant. Când îmi dăduse telefon, mă rugase insistent să-l aştept, indiferent cât va întârzia faţă de ora 16. Dragul de Grant! Marele Consiliu îi atrăsese atenţia că, în cazul în care eu, Poe, eram vinovat de uciderea lui Hector şi de scoaterea casetelor, putea să-şi aleagă singur satelitul pe
care avea să-şi sfârşească cariera şi viaţa. Iar Grant, ursuzul, urâciosul şi bunul Grant, spusese că a ales Nicrom.
Pentru mine, gestul lui Grant fusese copleşitor. Dacă
rolurile s-ar fi inversat, ce atitudine aş fi luat oare? Am frământat vreo trei zile răspunsul la întrebarea asta. Un răspuns sincer, pornit din adâncurile conştiinţei mele. Şi în cele din urmă am ajuns la concluzia că eu n-aş fi fost atât de ferm, că n-aş fi ales soluţia Nicrom. Grant era de oţel. Şi eram nespus de mândru că era tatăl meu. Chiar şi adoptiv.
— Salut, s-a auzit din hol vocea lui..
M-am uitat repede la ceas. Era 16.30
Colonelul a intrat în dormitor, m-a privit scurt şi cercetător, apoi s-a instalat într-un fotoliu.
Când ieşisem din clinică mă luase cu maşina, mă
adusese acasă şi, în sufragerie, mă strânsese o singură
dată la piept, bătându-mă încet pe spate. Apoi se desprinsese din îmbrăţişare şi întorsese capul ca să nu-i văd ochii umezi. E bine să te ştii iubit cu atâta forţă de un asemenea om!
— Cum o duci? m-a întrebat colonelul rupând tăcerea.
— Mă plictisesc cu hârțoagele lui Gatt, i-am răspuns arătând cu bărbia dosarul de pe noptieră.
— Prostii! a dat Grant plictisit din mână.
— Pentru mine, care aflu de aici lucruri pe care nu mi le aduc aminte, nu-s prostii.
— O să ţi le aduci aminte. Bingsley aşa zice.
— Ai încredere în el?
— E profesionist.
— Oare?
— Fără el băteai câmpii şi azi.
— A început să mă calce pe nervi povestea asta cu bătutul câmpilor.
— Exprimă cel mai bine ce făceai tu.
— Maiorul Gatt mi-a promis o casetă cu ceea ce spuneam. O selecţie, fiindcă se pare că reluam mereu aceeaşi poveste.
— Transfer, transfer, numai de un transfer ai vorbit o lună întreagă.
— Nu două?
— Nu; în a doua lună a început să-şi facă efectul tratamentul lui Binsgley. Pe măsură ce-ţi reintrau în funcţie sinapsele, erai tot mai coerent.
— Cum de te-au lăsat la mine?
— Din interes. Scontau că, auzindu-mi vocea, vei reveni mai rapid la realitate.
— Perfid, Gatt ăsta!
— Mda, m-a aprobat colonelul, deşi nu-i plăcuse exprimarea.
Am tăcut. Grant părea frământat de nişte intenţii contrare. La el, omul gândurilor clare, oscilaţiile erau uşor de sesizat. Venise să-mi spună ceva, dar nu se decidea.
