vină Grant. Când îmi dăduse telefon, mă rugase insistent să-l aştept, indiferent cât va întârzia faţă de ora 16. Dragul de Grant! Marele Consiliu îi atrăsese atenţia că, în cazul în care eu, Poe, eram vinovat de uciderea lui Hector şi de scoaterea casetelor, putea să-şi aleagă singur satelitul pe

care avea să-şi sfârşească cariera şi viaţa. Iar Grant, ursuzul, urâciosul şi bunul Grant, spusese că a ales Nicrom.

Pentru mine, gestul lui Grant fusese copleşitor. Dacă

rolurile s-ar fi inversat, ce atitudine aş fi luat oare? Am frământat vreo trei zile răspunsul la întrebarea asta. Un răspuns sincer, pornit din adâncurile conştiinţei mele. Şi în cele din urmă am ajuns la concluzia că eu n-aş fi fost atât de ferm, că n-aş fi ales soluţia Nicrom. Grant era de oţel. Şi eram nespus de mândru că era tatăl meu. Chiar şi adoptiv.

— Salut, s-a auzit din hol vocea lui..

M-am uitat repede la ceas. Era 16.30

Colonelul a intrat în dormitor, m-a privit scurt şi cercetător, apoi s-a instalat într-un fotoliu.

Când ieşisem din clinică mă luase cu maşina, mă

adusese acasă şi, în sufragerie, mă strânsese o singură

dată la piept, bătându-mă încet pe spate. Apoi se desprinsese din îmbrăţişare şi întorsese capul ca să nu-i văd ochii umezi. E bine să te ştii iubit cu atâta forţă de un asemenea om!

— Cum o duci? m-a întrebat colonelul rupând tăcerea.

— Mă plictisesc cu hârțoagele lui Gatt, i-am răspuns arătând cu bărbia dosarul de pe noptieră.

— Prostii! a dat Grant plictisit din mână.

— Pentru mine, care aflu de aici lucruri pe care nu mi le aduc aminte, nu-s prostii.

— O să ţi le aduci aminte. Bingsley aşa zice.

— Ai încredere în el?

— E profesionist.

— Oare?

— Fără el băteai câmpii şi azi.

— A început să mă calce pe nervi povestea asta cu bătutul câmpilor.

— Exprimă cel mai bine ce făceai tu.

— Maiorul Gatt mi-a promis o casetă cu ceea ce spuneam. O selecţie, fiindcă se pare că reluam mereu aceeaşi poveste.

— Transfer, transfer, numai de un transfer ai vorbit o lună întreagă.

— Nu două?

— Nu; în a doua lună a început să-şi facă efectul tratamentul lui Binsgley. Pe măsură ce-ţi reintrau în funcţie sinapsele, erai tot mai coerent.

— Cum de te-au lăsat la mine?

— Din interes. Scontau că, auzindu-mi vocea, vei reveni mai rapid la realitate.

— Perfid, Gatt ăsta!

— Mda, m-a aprobat colonelul, deşi nu-i plăcuse exprimarea.

Am tăcut. Grant părea frământat de nişte intenţii contrare. La el, omul gândurilor clare, oscilaţiile erau uşor de sesizat. Venise să-mi spună ceva, dar nu se decidea.

Avea reţineri în legătură cu mine, sau cu altceva, şi nu să

hotăra.

— Poţi să-mi spui şi veşti proaste, am încercat eu să-l determin să înceapă.

— Nu-i vorba de veşti.

— Hai, spune. Sunt sănătos. Nu-mi mai poate dăuna nimic.

— Nu-mi place povestea cu Hector.

Colonelul o începea pe departe. Parcă mie îmi plăcea?

Parcă lui Gatt îi plăcea? Parcă Marelui Consiliu îi surâdea că cineva se interesa de ecranele magnetice superdense ale navelor extragalactice?

— Crede-mă! A luat casetele din raft în faţa mea. Adică, mai bine zis, în prezenţa mea. L-am văzut doar.

— Şi ai tăcut...

— Bine, dar gestul lui era inutil. Ştiam că nu poate să

le scoată din birou.

— Uite că le-a scos.

— Dacă le-a scos, de ce le-a adus la mine? Ba le-a mai pus şi pe măsuţa televizorului. La vedere, adică.

— Înseamnă că dorea să-ţi spună de ele.

— Dacă dorea, îmi spunea de dimineaţă, când le-a luat.

Nu?

— Aici se pot facc diverse supoziţii.

— Nu cred.

— Ba da. De exemplu, că a intervenit ceva între momentul sustragerii şi momentul venirii la tine.