sesizez momentul intrării lui Zoddi în încăpere.
— Cum te simţi, tinere? m-a întrebat avocatul a cărui înfăţişare îmi sugera un hârciog. Zoddi, a spus apoi, întinzându-mi o mână cu degete scurte.
I-am întins şi eu mâna. Mi-a strâns-o neaşteptat de puternic. Mi-am propus să nu-l judec după aparenţe.
Eram oricum prost dispus din cauza discuţiilor anterioare, aşa că nu aveam cum să fiu obiectiv. Dacă îl angajase Grant, era profesionist sută la sută. Grant nu lucra cu amatori.
Doctorul tocmai îmi terminase „toaleta“ şi începuse să-şi strângă foile de imprimantă. Ştiam că urma să
prelucreze datele adunate în timpul interogatoriului.
Maiorul Gatt şi sergentul se retrăseseră în spatele unui birou, dar nu înainte de a da drumul magnetoscopului. La regimul juridic „S“, discuţiile cu avocatul se înregistrau.
Totul se desfăşura pe faţă.
Zoddi a scos din geanta uriaşă pe care-o târa după el un minimagnetoscop, i-a dat drumul, apoi s-a întors către mine şi mi-a zâmbit.
— Sunt ca un taur, aşa a zis doctorul, i-am spus, simţindu-mă brusc mai destins. Avea un zâmbet poznaş.
— Dragă Poe, vreau să-ţi transmit salutările lui Grant şi...
Maiorul Gatt se ridicase în picioare, în semn de protest.
Nu aveam voie să iau legătură cu lumea de afară nici prin intermediari.
— ...şi întreaga mea simpatie, a continuat Zoddi, uitându-se mirat la Gatt, care s-a aşezat jos, puţin jenat.
Pe scurt, a adăugat avocatul, nu stai pe roze.
— Mi-am dat seama.
— Vei fi dus în camera albă.
— Mi-a spus Gatt.
— Dacă iese rău, ajungi miner pe Nicrom, a încercat el să glumească, pentru a mai atenua din şocul provocat de comunicarea pedepsei.
— Ştiu.
— Dacă mărturiseşti de bunăvoie, pedeapsa este mai blândă.
— Ce dovezi există că l-am ucis pe Hector?
Zoddi a aruncat o privire spre Gatt. Acesta i-a arătat ameninţător magnetoscopul. Mai mult nu trebuia să ştiu până la testul camerei albe.
— Vorbim mâine. Ţi-am pregătit câteva casete cu date, imagini de la locul crimei şi din cele două luni de boală.
— Cred că a fost destul, a intervenit Bingsley, la un semn discret al maiorului, care nu-mi scăpase nici mie şi nici avocatului. Pentru a nu fi pus în situaţii delicate, acesta prefera să mă izoleze, din motive de sănătate, până
a doua zi. Atunci avea să se dea bătălia decisivă. Era adevărat că mărturisirile mele, involuntare dar reale, din camera albă, puteau pune un mare semn de întrebare asupra competenţei celor doi ,.aşi“ ai contrainformaţiilor.
Ei ştiau asta foarte bine, însă preferau această variantă
decât să fie acuzaţi de nerespeetarea procedurii proprii regimului juridic „S“.
Am rămas singur în cameră. Terminalul calculatorului fusese scos, aşa că spaţiul se mărise brusc, creându-mi o oarecare bună dispoziţie. Am încercat să mă concentrez.
Deci, fusesem la bufet, unde băusem o cafea şi pălăvrăgisem cu Frai despre plecarea lui Hector în urma
unei ciorovăieli, a câta oare? cu Grant. Apoi mă chemase Grant, care îmi încredinţase preluarea sarcinilor lui Hector şi mă pusese să-i prezint un raport asupra stadiului lucrărilor acestuia. Mă întorsesem la birou, întocmisem raportul şi-l pusesem pe o casetă. O codificasem, aşa că
nu avea să fie greu de dovedit că lucrasem la raport. Apoi?
Apoi pornisem spre casă. Aveam treabă. Ceva urgent. Dar ce oare?
CAPITOLUL 3
Stăteam pe pat, îmbrăcat în pijama, şi mă uitam în jur.
Pe noptieră se afla copia dosarului „crimei“ mele, din care citisem până atunci. Incredibil! Fără testul din camera albă, nu s-ar fi aflat niciodată adevărul. Pe Gatt şi Carr îi înţelegeam din ce în ce mai bine! Ce găsiseră la mine acasă
era mai mult decât suficient ca să mă acuze. Locuiam într-o vilă cu şase apartamente: aveam o cameră
funcţională de 54 metri pătraţi, dotată binişor. Un circuit TV înregistra automat intrările şi ieşirile din vilă. La ora 16,08 intrase Hector. Fiind prieteni, avea „cheia“ casei, adică o cartelă magnetică cu decodificarea cifrului uşii de la intrare. După câteva minute, apăruse Mae, prietena mea, şi ea posesoarea unui decodificator magnetic. Apoi, cam pe la 16,30... 16,33, probabil, apărusem eu. Spun probabil, fiindcă exact în acea perioadă de timp camera TV, care ne avea „în grijă“, se desincronizase. După
aproape treizeci de minute, Mae sunase la poliţie cu o voce alterată de spaimă: „O crimă... veniţi repede..., mor de frică..., ah!“
În două minute, un grup de patru poliţişti descinsese în vila 3G din cartierul Aurora. Mae îi aşteptase pe treptele de la intrare, cu faţa marcată de o spaimă cumplită.
