Impresionaţi puternic de înfăţişarea fetei, poliţiştii pătrunseseră în apartamentul meu, porniţi să înlăture orice stavilă. Scriseseră în raport că la intrarea în cameră

folosiseră tehnica fly. Asta însemna că se catapultaseră în

interior cu minirachete de şold, descriind traiectorii aleatoare, pentru a nu fi ţinte facile. În cameră tabloul era sinistru. Hector zăcea pe fotoliu, lângă televizor. În loc de cap avea un fel de bilă stacojie. Nici vorbă să se mai distingă vreo trăsătură. Peste el, eram prăvălit eu, ţinîndu-l de reverele hainei. Eu eram numai leşinat. Hector putuse fi identificat ulterior numai după amprente şi după

lucrările dentare. Sărmanul meu prieten!

Ce a povestit Mae, fiindcă de la mine, timp de două

luni, n-au putut scoate nimic? Am bătut câmpii, ca să

folosesc expresia preferată a doctorului Bingsley.

Deci, ce a povestit Mae?

Când intrase în cameră, Hector privea la televizor un meci de fotbal. Se salutaseră şi-şi văzuse fiecare de treabă.

Nu era prima dată când se întâlneau la mine. Apoi apărusem eu. Mae auzise uşa de la intrare şi se repezise să mă întâmpine. Eu intrasem, îi zâmbisem, apoi, spune ea, în timp ce mă uitam peste umărul ei la Hector, mă

schimbasem la faţă. Mă repezisem la el şi-l luasem de gât.

Hector horcăia groaznic, eu scoteam nişte sunete guturale inimitabile, aşa că Mae, fiinţă sensibilă, leşinase. Îşi revenise după jumătate de oră pentru a fugi să cheme poliţia.

Ce am povestit eu în camera albă?

Când intrasem în apartamentul meu, Mae apăruse veselă din nişa care ţinea loc de bucătărie. Îi zâmbisem, dar, peste umărul ei, îl zărisem pe Hector cu ochii ieşiţi din orbite, prăbuşit pe spate în fotoliu. Mă repezisem, îl apucasem de reverele hainei, ca să-l ridic, şi căzusem peste el leşinat.

Ce a crezut poliţia?

Gelos, îl strânsesem de gât pe Hector cam tare, îmi dădusem seama de asta şi leşinasem de frică.

Ce constatase maiorul Gatt?

Mai întâi, moartea ciudată a lui Hector. Nici vorbă de strangulare. Gâtul victimei era intact. Şi chiar dacă ar fi avut urme de strangulare, cum de ajunsese de

nerecunoscut? N-am avut putere să arunc decât o privire fugară pe fotografia color a lui Hector, plecat dintre cei vii.

Apoi maiorul Gatt găsise pe măsuţa televizorului două

casete de calculator. Dacă n-ar fi avut serie marcată cu izotopi, nu le-ar fi dat nicio atenţie. Dar, la controlul radioactiv al camerei mele, casetele dăduseră semne de

„viaţă“. Erau cele luate de Hector, după cearta cu Grant.

Cine să povestească asta dacă eu, după ce mi-am revenit din leşin, nu-mi aminteam nimic? Dacă aceste casete fuseseră furate de mine?! Gatt era obligat să ia în considerare ambele variante. Cea mai plauzibilă era că eu le sustrăsesem. Astfel, agresiunea asupra lui Hector avea şi un mobil. Două casete de calculator pot să constituie mobilul unei crime. Cele găsite la mine, pe măsuţa televizorului,

erau

colosale.

Ele

conţineau

toate

instrucţiunile de organizare a apărării unei nave extragalactice prin ecrane magnetice superdense. Nu era de joacă! Când sergentul Carr, chemat de poliţie să facă

expertiza casetelor, îşi dăduse seama de conţinutul lor, fusese la un pas de un atac de cord. Navele extragalactice erau adevărate fortăreţe zburătoare, având mijloace de apărare ultrasofisticate. A şti cum se anulează ecranul magnetic superdens al unei nave era o ameninţare la adresa securităţii umanităţii.

Ce concluzionase colonelul Grant?

Mai întâi, că intrasem într-o afacere dubioasă. Apoi, că

nu puteam să mă disculp. Casetele lipseau din biblioteca biroului, dar nu avea cine să povestească cum ajunseseră

acasă la mine. După trezirea mea din leşin, fusesem timp de două luni nu numai amnezic, ci şi incoerent. Hector era mort şi nu putea depune mărturie. Casetele fuseseră

găsite la mine, nu la Hector. Robotul antifurt al Centrului de Supraveghere Astronautică nu alarmase paza. Nici când le scosesem din birou, nici din instituţie. Se făcuseră

verificări şi paraverificări. Calculatorul nu indicase nicio defectare a robotului antifurt. Ca urmare, singura dovadă

a faptului că hoţul casetelor fusese expertul locotenent Poe, adică eu, rămăsese găsirea lor acasă la mine.

Camera albă, spaima tuturor criminalilor periculoşi sau a hoţilor perfizi, a fost pentru mine providenţială.

Calculatorul biologic, care constituie elementul ei esenţial, modelează în urma unui dialog de două ore cu creierul testat

toate

funcţiunile

acestuia,

memoria

şi

subconştientul. Le înţelege, le înregistrează şi le converteşte în cuvinte. Producerea acestor calculatoare biologice fusese interzisă în întreaga Galaxie. Ar fi fost o armă teribilă pentru spionajul industrial şi cibernetic.

Marele Consiliu decisese să construiască un singur exemplar pe Terra şi să-l utilizeze numai în scopuri de apărare. Producţia de neuroni pentru calculator era centralizată, iar firele de platină cu grosimi de câţiva ångströmi, care se montau în straturi pe aşchii de safir, nu erau produse decât în laboratoarele Marelui Consiliu.

Astfel, proliferarea unei arme mult visate, arma ghicirii gândurilor oamenilor, fusese stopată chiar de la apariţia ei.

Prin secolul XXIII, pe la sfârşitul lui, apăruse Marele Consiliu, care luase o importantă decizie: orice descoperire umană se testa în laboratoarele lui, sub toate aspectele, şi numai dacă nu putea fi transformată în armă de ucidere în masă era difuzată pe Terra sau pe alte planete din Galaxie. Descoperirile care contraveneau principiului enunţat se valorificau pentru folosul umanităţii numai în laboratoarele Marelui Consiliu.

M-am ridicat din pat şi m-am dus până la bucătărie.

Am luat din frigider o cutie cu lapte, am pus-o pe suportul cu microunde, apoi am băut laptele pe nerăsuflate. M-am aşezat iar pe pat. Nu aveam ce să fac. Peste o oră urma să