Am răsuflat uşurat. Îmi venea greu să povestesc ştiind că sunt înregistrat. Nu pentru că sufeream de prea multă

timiditate, ci din cauza gândului că tot ce spuneam era disecat, reasamblat pe diverse ipoteze, analizat şi catalogat.

— De când ai început tratamentul antiamnezic? m-a întrebat maiorul, oferindu-mi o cafea.

— De două luni, după spusele doctorului, i-am răspuns ceva mai destins, acum când beculeţul portocaliu al magnetoscopului se stinsese. Dar întrebarea mi s-a părut fără sens, fiindcă el ştia mai bine ca mine adevărul.

Maiorul Gatt conducea ancheta în cazul Hector, caz în care eu figuram în postură de martor şi de inculpat.

În cameră şi-a făcut apariţia doctorul Bingsley, un tip solid, cu nişte mâini uriaşe, cu un craniu mic şi de un calm enervant.

— Ce face amnezicul nostru de gradul doi? a întrebat cu vocea lui de bas doctorul, privindu-mă mai cercetător decât mi-ar fi plăcut.

Din fişa medicală reieşea că sunt sănătos tun. Poate de aici şi neîncrederea maiorului Gatt în sinceritatea mea şi în veridicitatea amneziei mele. Encefalogramele lui Bingsley spuneau că am un creier în plină funcţionare, fără întreruperi de legături. Eram un caz unic. E neplăcut să fii caz unic atunci când, fără să vrei, eşti implicat într-o anchetă a contrainformaţiilor. Nu te crede nimeni, nici chiar medicul. Un singur lucru mă salva, faptul că mai fusesem amnezic. Acum era a doua oară. Prima amnezie fusese ca o boală povestită de alţii. Eu mă născusem la zece ani. Paradoxal, dar memoria mea se născuse atunci când corpul avea deja zece ani. A doua amnezie avea numai două luni vechime. După două luni de tratament reuşisem, azi, să-mi amintesc întreaga perioadă, de la zece ani la douăzeci, câţi avem acum, cu excepţia a două luni.

Ultimele două luni. Când maiorul îmi comunicase azi dimineaţă varianta oficială, conţinută în dosarul S.A.X.-

002, despre cazul Hector-Poe, locotenenţi experţi, am crezut că visez. Magnetoscopul, aerul oficial al maiorului, al doctorului, al sergentului ce manevra aparatura m-au convins că sunt mai treaz decât aş fi dorit. Aşa că m-am rezumat să răspund la chestionar fără să întreb nimic.

Bănuiam că până la urmă voi afla ce-i cu Hector, ce-i cu colonelul Grant şi, evident, ce-i cu mine.

— Sunt în formă, i-am răspuns doctorului Bingsley, prefăcându-mă că nu bag de seamă privirea lui pătrunzătoare.

Doctorul mi-a montat cu repeziciune câţiva traductori pe frunte şi în dreptul inimii, s-a uitat atent pe ecranul calculatorului şi, satisfăcut de constatările făcute, a dat

din cap aprobator către maiorul Gatt. Discuţia continua deci.

— Poe, nu are niciun rost. De două luni baţi câmpii şi azi te-ai hotărât brusc să povesteşti ceea ce ştiam deja de acum două luni. Te-ai oprit exact unde-ţi convine. Să ştii că, după avizul doctorului Bingsley, ajungi în camera albă.

Am acordul Marelui Consiliu.

Problema devenea serioasă. Marele Consiliu nu acorda un astfel de aviz decât în cazuri extreme. Camera albă era forma cea mai sofisticată a vechiului detector de minciuni.

Iată unde ajunsesem!

— Mâine, s-a auzit de după calculator precizarea doctorului. Îl ajuta aşadar pe maior. Detectorul de minciuni era un spectacol pe care doctorul nu dorea să-l rateze. Iar eu, spre marea mea nedumerire, eram sănătos tun.

În încăpere se lăsase liniştea. Micile sunete, scoase de calculatorul care prelucra de zor datele culese prin traductori, nu făceau decât să sublinieze tăcerea. Ştiam că

perfecţionările aduse detectorului de minciuni erau colosale. Datele furnizate de el erau suficiente ca să fiu condamnat, dacă se dovedea că nu am fost sincer.

— Colonelul Grant şi-a dat demisia, a spus sergentul Carr, aşa, deodată, fără a se adresa în mod special cuiva.

Informaţia asta mă privea direct. Grant era singurul om pentru care eram în stare să-mi dau viaţa. Simţind că sunt sensibilizat de această ştire, maiorul Gatt a continuat:

— Tu şi Hector aţi fost creaţiile lui, mândria lui, trebuia să fiţi urmaşii lui.

Cât îl uram pe acest individ care-şi permitea să profite de cele mai intime sentimente ale mele, ca să-şi atingă

scopul! Doctorul Bingsley şi-a scos atent capul de după

display.

— Te simţi obosit? m-a întrebat, făcându-se că nu vede privirea tăioasă a maiorului, care-i dezaproba vădit intervenţia.

— Mai mult scârbit, i-am răspuns, uitându-mă la sergentul Carr cu o privire care-l făcu să lase capul în jos.

— Poe, a reluat maiorul dialogul întrerupt de intervenţia doctorului, fii rezonabil! N-ai nicio şansă. Din camera albă nu ieşi decât ca să te îmbarci pentru Nicrom.

Decizia este luată.

— Atunci nu are niciun rost să mă mai rugaţi să fiu rezonabil.

Să ajung pe planeta de nichel şi crom, simbolul reeducării pământenilor antisociali!

— Ce să mărturisesc? l-am întrebat pe maior.

Gatt a pufnit nemulţumit.

— Că l-ai ucis pe Hector.

— Mobilul, maiorule, mobilul!

— Urmează să-l mărturiseşti.

— Procedeul, că eu nu mi-l amintesc.

— Aiurea!

— Arma crimei?

— Spune-o tu!

— Dar voi ce-aţi făcut în aceste două luni, cât ziceţi că

am fost bolnav?

— Mărturiseşte, Poe, dacă ţii la Grant!

— Ţin, dar asta nu-i treaba ta şi nu are legătură cu poveştile voastre despre presupusa mea crimă.

S-a lăsat iar o tăcere apăsătoare. Eram nemulţumit, fiindcă ajunsesem să fiu şantajat cu numele cel mai drag mie, deşi nu mă simţeam răspunzător pentru asta.

— Ne vedem mâine, la 11, a spus încruntat Gatt, ridicându-se. Doctore? s-a întors apoi către Bingsley, arcuindu-şi întrebător sprâncenele.

— Este sănătos tun. Ca un taur.

De mine era vorba.