pe celebrul Hector, inteligenţa superioară a Centrului de Supraveghere Astronautică... .
— ... urmaşul colonelului Grant, mi-a completat şeful fraza, cu o afirmaţie pe care eu n-aş fi avut îndrăzneala să
o fac.
L-am privit drept în ochi pe omul care mă crescuse, fiindcă o undă de regret răzbătuse totuşi în încercarea sa de a fi caustic.
— Dacă-l aduc înapoi de urechi, îl reprimiţi? am încercat eu o soluţie de a cărei izbânda mă îndoiam.
— Lasă-l acolo! E mai bine, deşi postura lui la Centrul de Fizică Aplicată nu-i deloc de invidiat, mi-a răspuns Grant cu o nuanţă de îngrijorare în glas.
Hotărât lucru, şeful trecea printr-o criză sentimentală, fapt foarte rar la un dur de calibrul său. Impresia că
suferă m-a înduioşat. Îl mai văzusem o singură dată
manifestându-şi sentimentele în cei zece ani de când îl cunoşteam. Două lacrimi îi scăldaseră ochii atunci când, copil fiind, îi spusesem ,,tată“ şi nu „.căpitane“. Ne aflam pe nava Star şi ne întorceam pe Pământ.
— Da, da, poate că-i mai bine aşa, a reluat colonelul, aprobând cu voce tare nişte gânduri pe care nu aveam de unde să le cunosc.
M-am ridicat din fotoliu, simţind că discuţia s-a încheiat.
— Mâine să-mi prezinţi un raport privind stadiul lucrărilor pe care le preiei şi cât va dură ca să rezolvi ambele probleme.
— Am înţeles!
Trecând prin secretariat, i-am făcut cu ochiul lui Phae, ca să ştie că totul a fost în ordine.
Am ajuns în birou şi m-am apucat de treabă. Nu de frica lui Grant, ci fiindcă-mi plăcea munca mea. Nu urmasem cursurile Şcolii Superioare de Supraveghere Astronautică din obligaţie sau fiindcă tatăl meu adoptiv, Grant, putea să mă sprijine în carieră. Avusesem libertatea să aleg şi decisesem, neinfluenţat de ,,stimuli“
externi. Decizie evident sentimentală, născută demult, mai întâi nebulos şi apoi din ce în ce mai clar, în mintea copilului care nu-şi cunoscuse părinţii, recuperat ca prin minune de nava Star, aflată în misiune de salvare în Constelaţia Crabului.
— Vă dorim o după-amiază plăcută, s-a auzit vocea robotului de prezenţă. După 15 minute se va declanşa sistemul de alarmă. Vă rugăm să părăsiţi clădirea în timp util.
M-am grăbit să pun la loc setul de benzi magnetice ce-mi servise la întocmirea raportului pentru a doua zi.
CAPITOLUL 2
— Bine, Poe, e în ordine, a spus maiorul Gatt, ridicându-se din faţa magnetoscopului ca să se mai dezmorţească.
Am răsuflat uşurat. Îmi venea greu să povestesc ştiind că sunt înregistrat. Nu pentru că sufeream de prea multă
timiditate, ci din cauza gândului că tot ce spuneam era disecat, reasamblat pe diverse ipoteze, analizat şi catalogat.
— De când ai început tratamentul antiamnezic? m-a întrebat maiorul, oferindu-mi o cafea.
— De două luni, după spusele doctorului, i-am răspuns ceva mai destins, acum când beculeţul portocaliu al magnetoscopului se stinsese. Dar întrebarea mi s-a părut fără sens, fiindcă el ştia mai bine ca mine adevărul.
Maiorul Gatt conducea ancheta în cazul Hector, caz în care eu figuram în postură de martor şi de inculpat.
În cameră şi-a făcut apariţia doctorul Bingsley, un tip solid, cu nişte mâini uriaşe, cu un craniu mic şi de un calm enervant.
— Ce face amnezicul nostru de gradul doi? a întrebat cu vocea lui de bas doctorul, privindu-mă mai cercetător decât mi-ar fi plăcut.
Din fişa medicală reieşea că sunt sănătos tun. Poate de aici şi neîncrederea maiorului Gatt în sinceritatea mea şi în veridicitatea amneziei mele. Encefalogramele lui Bingsley spuneau că am un creier în plină funcţionare, fără întreruperi de legături. Eram un caz unic. E neplăcut să fii caz unic atunci când, fără să vrei, eşti implicat într-o anchetă a contrainformaţiilor. Nu te crede nimeni, nici chiar medicul. Un singur lucru mă salva, faptul că mai fusesem amnezic. Acum era a doua oară. Prima amnezie fusese ca o boală povestită de alţii. Eu mă născusem la zece ani. Paradoxal, dar memoria mea se născuse atunci când corpul avea deja zece ani. A doua amnezie avea numai două luni vechime. După două luni de tratament reuşisem, azi, să-mi amintesc întreaga perioadă, de la zece ani la douăzeci, câţi avem acum, cu excepţia a două luni.
Ultimele două luni. Când maiorul îmi comunicase azi dimineaţă varianta oficială, conţinută în dosarul S.A.X.-
002, despre cazul Hector-Poe, locotenenţi experţi, am crezut că visez. Magnetoscopul, aerul oficial al maiorului, al doctorului, al sergentului ce manevra aparatura m-au convins că sunt mai treaz decât aş fi dorit. Aşa că m-am rezumat să răspund la chestionar fără să întreb nimic.
Bănuiam că până la urmă voi afla ce-i cu Hector, ce-i cu colonelul Grant şi, evident, ce-i cu mine.
— Sunt în formă, i-am răspuns doctorului Bingsley, prefăcându-mă că nu bag de seamă privirea lui pătrunzătoare.
Doctorul mi-a montat cu repeziciune câţiva traductori pe frunte şi în dreptul inimii, s-a uitat atent pe ecranul calculatorului şi, satisfăcut de constatările făcute, a dat
din cap aprobator către maiorul Gatt. Discuţia continua deci.
— Poe, nu are niciun rost. De două luni baţi câmpii şi azi te-ai hotărât brusc să povesteşti ceea ce ştiam deja de acum două luni. Te-ai oprit exact unde-ţi convine. Să ştii că, după avizul doctorului Bingsley, ajungi în camera albă.
Am acordul Marelui Consiliu.
Problema devenea serioasă. Marele Consiliu nu acorda un astfel de aviz decât în cazuri extreme. Camera albă era forma cea mai sofisticată a vechiului detector de minciuni.
Iată unde ajunsesem!
— Mâine, s-a auzit de după calculator precizarea doctorului. Îl ajuta aşadar pe maior. Detectorul de minciuni era un spectacol pe care doctorul nu dorea să-l rateze. Iar eu, spre marea mea nedumerire, eram sănătos tun.
În încăpere se lăsase liniştea. Micile sunete, scoase de calculatorul care prelucra de zor datele culese prin traductori, nu făceau decât să sublinieze tăcerea. Ştiam că
