Tăblia mesei a glisat şi, din aceleaşi adâncuri, care scoseseră mai înainte la iveală sticla şi paharul meu, a apărut un alt pahar, identic cu primul.

M-am uitat la lujerul cu ochi. Zâmbea. Cred că

rămăsesem cu gura deschisă, din momentul în care fusesem întrerupt de robot. Am închis-o, după care, în sfârşit, am emis:

— Ce-i aia parah?

Deschideam conversaţia într-un stil propriu copiilor de 3 ani, la care orice dialog conţine întrebarea „ce-i aia“ în cantităţi apreciabile.

— Am vrut să spun pahar, dar sunt numai de o lună pe Pământ şi mai amestec literele.

— Aha..., aha...! Ce puteam să spun mai inteligent decât „aha... aha“? Mi-am scuturat capul ca să înlătur timiditatea şi am atacat:

— Altă meserie n-ai?

Ochii mari mă priviră parcă mustrător.

— Mă cheamă Alana.

— Te rog să mă ierţi. Am avut două luni de coşmar.

Mi-am omorât un prieten. M-a părăsit iubita. Era să ajung pe Nicrom.

— Ce înseamnă Nicrom?

— O planetă de la marginea Galaxiei, cu cele mai mari mine de nichel şi crom.

— Şi ce-i rău dacă ajungi pe Nicrom?

— E o planetă de reeducare. Roboţii nu fac faţă

câmpurilor magnetice ale planetei. Nici navele galactice nu pot coborî pe ea. Aşa că s-a construit un laborator spaţial, în afara acestor teribile câmpuri magnetice, de unde se coboară pe planetă şi unde se aduc containerele cu metale gata prelucrate metalurgic. Pe planetă lucrează numai

oameni. Ei nu se dereglează ca roboţii. După o lună de adaptare, devin chiar eficienţi.

— Planetă de reeducare?

— De fapt, o închisoare pe viaţă. Pe Nicrom poţi ajunge, dar de acolo nu mai poţi pleca.

— Dar containerele?

— Ce containere?

— Cele cu metale gata prelucrate. Ele cum ajung de pe planetă la Spacelab?

— Prin tunele magnetice. Se foloseşte interacţiunea câmpului gravitaţional cu un ecran magnetic superdens.

Oricum, containerele rezistă la procesul de ieşire din câmp, oamenii nu, din cauza acceleraţiilor imense. Deci calea urmată de metalele extrase pe traseul planetă-laborator spaţial este interzisă oamenilor. Aceştia pot numai să coboare pe planetă. Atât şi nimic mai mult.

Nicrom este materializarea drumului fără întoarcere.

— E moartea? s-au înfiorat ochii mari, numiţi Alana.

— Da, e un fel de primă moarte. A doua e cea reală, după ani şi ani de muncă grea, istovitoare.

— Ce trist! a oftat Alana.

— Dacă ai şti ce oameni sunt trimişi pe Nicrom, nu i-ai mai compătimi.

Alana a lăsat ochii în jos.

— De unde vii?

— Sunt de pe Sirius.

— Şi cu ce treabă pe la noi 1

— Îmi dau doctoratul la Centrul de Fizică Aplicată.

Acum fac practică aici, pentru perfecţionarea limbii. Noi, cei de pe Sirius, vorbim mai greu limba voastră. Pe mine m-au trimis rapid pe Pământ şi n-am avut vreme să urmez acasă un curs intensiv.

— Şi în ce îţi dai doctoratul?

— În pictura secolului XX.

— Frumos subiect.

— Cum te cheamă? s-a auzit vocea fetei.

— Poe. Locotenent expert la Centrul de Supraveghere Astronautică. Acum în concediu medical.

— Mie nu mi-e frică de tine, au scânteiat ochii albaştri de dincolo de masă.

Am rămas stupefiat. N-am inspirat niciodată teamă.

— De ce să-ţi fie frică de mine?

— Fiindcă eşti o fiară care şi-a omorât prietenul şi abia a scăpat de închisoarea numită Nicrom.

Alana a spus toate astea dintr-o suflare. Parcă

luându-şi inima în dinţi. Ce prostie din partea mea! Îi spusesem, trunchiat, prin ce trecusem în ultima vreme, Crezând că dacă mie lucrurile îmi sunt clare, aşa trebuie să-i fie şi ei.

— Dacă trebuia să ajung pe Nicrom eram acolo, nu la bar, stând de vorbă cu o fată frumoasă, i-am aruncat eu primul compliment.

— De ce ţi-ai omorât prietenul?

— Nu l-am omorât. Am asistat numai la moartea lui, fără să pot face nimic ca să-l salvez. M-au bănuit de crimă, dar acum totul s-a lămurit. Sunt tot atât de nevinovat, ca şi iubitul tău de pe Sirius.