— N-am niciun iubit pe Sirius, a răspuns mirată Alana.

Cine ţi-a spus că aş avea un iubit acolo?

— Nimeni. Am presupus doar, ca să te trag de limbă.

— Şi de ce te-ar interesa?

— Mi-ar fi părut rău să ai unul.

— Ce să fac cu el? Să mă părăsească, ca pe tine iubita?

— Măi, să fie! Nu uiţi nimic din ce-ţi spun şi mă mai şi tragi de limbă.

— Am profesor bun.

Ne-am zâmbit. Gheaţa se spărsese, sloiurile erau departe la vale şi începuse să susure o apă limpede şi albastră ca ochii Alanei.

— Dacă crezi că merit, hai să ne vedem după-amiază.

Ţi-aş povesti viaţa mea zbuciumată, eşecul meu sentimental, ţi-aş face şi puţină curte... bineînţeles numai ca să-ţi perfecţionezi cât mai bine exprimarea.

— După-amiază nu pot. Am curs de limbă la Centrul de Fizică Aplicată. Scap abia pe la ora 20.

— Ne-am înţeles! La ora 20 te aştept acolo. Cinăm împreună.

Alana s-a ridicat de pe scaun şi m-a privit scurt.

— Încă n-am acceptat invitaţia.

S-a întors brusc şi m-a lăsat cu o mână întinsă şi cu gura deschisă, gata să spun că o rog foarte mult, că

plăcerea este de partea mea, că sunt un tip civilizat cu un indice educativ 83 şi că nu vom face altceva decât să

mâncăm şi să vorbim, pentru că limba noastră, a pământenilor, este foarte grea pentru cei de pe Sirius.

N-am apucat să mai zic nimic. Întâlnisem şi eu fata care să mă lase cu gura căscată! Chiar de două ori, în mai puţin de o oră. Mi-am bătut codul contului personal pe tastatura mesei, m-am ridicat şi am ieşit pe stradă. Mă

simţeam alt om. La ora 20 trebuia să o întâlnesc pe Alana.

Mergând către casă, am recapitulat de câteva ori dialogul nostru şi nu m-am văzut deloc inteligent sau cuceritor. Auzi! Să-i vorbesc de Nicrom, de închisoare şi de moarte. Straniu mijloc de a cuceri o fată. Numai Bingsley era de vină, cu tranchilizantele lui. Cum să fiu în formă, dacă iau pilule cu pumnul? Cică, pentru restabilire şi revitalizare funcţională. Aiureli! Mă sedează de frica unei depresii în toiul căreia să nu-mi pun capăt zilelor. N-am avut

niciodată

intenţia

asta,

dar

acum,

fără

tranchilizantele lui Bingsley, cred că-mi administram câteva palme. Aşa, cu ele în stomac, continuam să mă

îndrept liniştit către casă.

Am intrat fluierând. Casa era întoarsă pe dos. Răscolită

în mare viteză, fără grijă de a ascunde că se umblase prin lucruri. Ce naiba să găsească la mine?

— Alo! Grant? Poe la telefon. Ia-l pe Gatt şi veniţi până

la mine. Să-şi aducă şi trusa cu infraroşii şi ultraviolete.

Are de lucru.

— Ai păţit ceva? am auzit vocea colonelului, parcă puţin îngrijorată.

— Nimic, sunt bine. Dar am să cer o primă că să-mi aranjez din nou interiorul.

— Vin imediat.

După declicul telefonului direct, pe care musafirii mei nepoftiţi nu apucaseră să-l distrugă, m-am aşezat într-un fotoliu, ca să nu încurc urmele, şi am început să-mi fac inventarul. Tot ce aveam zăcea pe podele şi pe pat. Nu erau nici multe, nici puţine, dar arătau destul de jalnic.

Videotelefonul zăcea în mijlocul camerei, făcut ţăndări.

Televizorul trona pe canapeaua verde, cu ecranul găurit.

În uşă şi-a făcut apariţia Gatt. Avea o poziţie clasică de apărare, iar mâna strecurată în buzunarul umflat al hainei arăta că maiorul se aşteptase la mult mai rău.

Gatt, urmat de Grant şi de un tip cu o valiză măricică

au intrat în încăpere, vădit impresionaţi de harababura ce domnea peste tot.

— N-am pus mâna pe nimic. N-am mişcat nimic. De când v-am telefonat stau în fotoliu şi aştept.

— Armă ai? m-a întrebat Grant.

— Nu.

— Cam imprudent tânărul, a remarcat tipul cu valiza.

— Hai, la treabă, i-a retezat Gatt vorba. Apoi s-a întors către mine şi m-a întrebat:

— Cât ai lipsit de acasă?

— Cam o oră. Poate ceva mai mult.