Gândurile mi-au fost întrerupte de clipocitul băuturii în pahar. Sticlă era ţinută de nişte degete lungi, fine, legate printr-o mână, un braţ şi un antebraţ de un bust...
Constatările mele anatomice au fost curmate când am ajuns la ochi. Erau prea mari ca să fie de pe Pământ.
— Vă rog să serviţi! au îngânat ochii cei mari.
Am băut, convins că alcoolul va dizolva o parte din stinghereala care-mi oprea limba să-şi facă datoria. Ca să
nu risc o bâlbâială, le-am arătat ochilor scaunul liber.
Conversaţia intra în preţul băuturii.
Frângându-se parcă de mijloc, lujerul cu ochi mari din faţa mea s-a aşezat ascultător pa scaun. Deschisesem gura ca să arăt cât sunt de inteligent, dar robotul de
servire, sensibil şi el la frumuseţea aşezată pe scaun, a întrebat suav:
— Cu ce vă putem servi?
— Cu un parah, au răspuns ochii.
Tăblia mesei a glisat şi, din aceleaşi adâncuri, care scoseseră mai înainte la iveală sticla şi paharul meu, a apărut un alt pahar, identic cu primul.
M-am uitat la lujerul cu ochi. Zâmbea. Cred că
rămăsesem cu gura deschisă, din momentul în care fusesem întrerupt de robot. Am închis-o, după care, în sfârşit, am emis:
— Ce-i aia parah?
Deschideam conversaţia într-un stil propriu copiilor de 3 ani, la care orice dialog conţine întrebarea „ce-i aia“ în cantităţi apreciabile.
— Am vrut să spun pahar, dar sunt numai de o lună pe Pământ şi mai amestec literele.
— Aha..., aha...! Ce puteam să spun mai inteligent decât „aha... aha“? Mi-am scuturat capul ca să înlătur timiditatea şi am atacat:
— Altă meserie n-ai?
Ochii mari mă priviră parcă mustrător.
— Mă cheamă Alana.
— Te rog să mă ierţi. Am avut două luni de coşmar.
Mi-am omorât un prieten. M-a părăsit iubita. Era să ajung pe Nicrom.
— Ce înseamnă Nicrom?
— O planetă de la marginea Galaxiei, cu cele mai mari mine de nichel şi crom.
— Şi ce-i rău dacă ajungi pe Nicrom?
— E o planetă de reeducare. Roboţii nu fac faţă
câmpurilor magnetice ale planetei. Nici navele galactice nu pot coborî pe ea. Aşa că s-a construit un laborator spaţial, în afara acestor teribile câmpuri magnetice, de unde se coboară pe planetă şi unde se aduc containerele cu metale gata prelucrate metalurgic. Pe planetă lucrează numai
oameni. Ei nu se dereglează ca roboţii. După o lună de adaptare, devin chiar eficienţi.
— Planetă de reeducare?
— De fapt, o închisoare pe viaţă. Pe Nicrom poţi ajunge, dar de acolo nu mai poţi pleca.
— Dar containerele?
— Ce containere?
— Cele cu metale gata prelucrate. Ele cum ajung de pe planetă la Spacelab?
— Prin tunele magnetice. Se foloseşte interacţiunea câmpului gravitaţional cu un ecran magnetic superdens.
Oricum, containerele rezistă la procesul de ieşire din câmp, oamenii nu, din cauza acceleraţiilor imense. Deci calea urmată de metalele extrase pe traseul planetă-laborator spaţial este interzisă oamenilor. Aceştia pot numai să coboare pe planetă. Atât şi nimic mai mult.
Nicrom este materializarea drumului fără întoarcere.
— E moartea? s-au înfiorat ochii mari, numiţi Alana.
— Da, e un fel de primă moarte. A doua e cea reală, după ani şi ani de muncă grea, istovitoare.
— Ce trist! a oftat Alana.
— Dacă ai şti ce oameni sunt trimişi pe Nicrom, nu i-ai mai compătimi.
