rememorez faptele serii. Totul era clar, inclusiv sărutul timid pe care i-l dădusem Alanei când o condusesem acasă. După atâtea necazuri, uite şi o bucurie.

Am plecat de acasă şi am ciugulit ceva la băruleţul meu. Alana nu era de serviciu decât o zi pe săptămână, dar localul îmi plăcea fiindcă îmi evoca prima noastră

întâlnire. Apoi m-am dus la doctorul Bingsley.

În clinică, apariţia mea a produs o oarecare senzaţie.

De unde până nu de mult fusesem un amnezic-criminal, acum eram simpaticul Poe, cel care scăpase de condamnare trecând prin testul camerei albe. Eram ca o vedetă.

Doctorul Bingsley m-a luat în primire şi a început să-mi monteze tot felul de traductori pe toate părţile capului.

Erau atât de reci că-mi venea să strănut. Doctorul nu mă

băga prea mult în seamă, aşa că îmi contemplam singur

„pielea de găină“ de pe braţe. Controlul era, evident, de rutină. Ajunsesem să ştiu ce gesturi va face doctorul, ce traductor îmi va pune. Acum urma invariabilul:

— Eşti ca un taur.

— Tauri aşa, mai scrântiţi, există, doctore?

— Cum adică, mai scrintiţi?! m-a îngânat Bingsley, parcă vrând să câștige timp.

— Adică aşa, mai într-o ureche..., am precizat eu în timp ce-mi trăgeam bluza pe cap.

— Ce-ţi veni, Poe?

— Nu-mi veni nimic, l-am îngânat şi eu pe doctor. Cred că scrânteala mea este de un fel mai special.

— Ce mă tot pisezi cu scrânteala? Nu auzi că eşti ca un taur?

— Dă-mi voie să am altă părere, i-am spus şi m-am aşezat pe un fotoliu.

Bingsley a devenit mai circumspect. Probabil că pe faţa mea se citea ceva mai deosebit, căci s-a instalat şi el în fotoliul din spatele biroului şi m-a privit răbdător.

— Ce-ai zice, doctore, de un tânăr care arde de nerăbdare să se întâlnească cu o fată frumoasă, o întâlneşte, o invită la un restaurant şi acolo, în loc să-i facă curte, adică să se poarte normal, cade în transă şi-i povesteşte nişte ciudăţenii cu un bătrân care moare fără

să-şi fi văzut fiul, deşi ţine foarte mult la asta?

— Tu eşti tânărul ăla? m-a întrebat Bingsley.

— Eu.

— Şi despre ce fel de transă este vorba?

— Una anormală, bineînţeles. Cum adică, ce fel de transă? Fata zice că stăteam la masă cu paharul în mână

şi povesteam uitându-mă într-un punct fix. M-a lăsat să-mi termin povestea şi m-a dus acasă. Am fost foarte docil. Acasă mi-am revenit.

— Ţi-aduci aminte ce-ai povestit?

— Nu...

— Atunci, povestea cu bătrânul?

— Mi-a relatat-o fata. Cât a putut de amănunţit, la rugămintea mea.

— Nu-ţi aduci aminte nimic?

— Nimic. Tabula rasa.

— Măi, să fie! făcu doctorul, frecându-şi cu mâinile lui mari părul capului.

Am tăcut amândoi. Îmi dădeam tot mai mult seama că

ceva nu era în regulă. M-a fulgerat iar gândul că trăiesc după un scenariu prestabilit, gând ce-mi mai trecuse prin minte atunci când Gatt, Grant şi Nibb plecaseră de la mine fără să obţină vreun indiciu clar privind originea vizitatorilor mei. Parcă şi Bingsley făcea parte din scenariu.

— Poe dragă, n-am ce să-ţi spun. Testele tale neuro-vegetative şi neuropsihice sunt perfecte. Nu ai întreruperi de memorie. Fluxul nervos are parametri cu valori către limita optimă. Ce-mi povesteşti tu nu are niciun suport biologic detectabil.

— Doctore, chiar acum trăiam senzaţia ciudată că sunt un cobai nenorocit într-o experienţă secretă, de rezultatele căreia se vor bucura alţii. Am mai încercat o dată senzaţia asta, ieri. Nu mă aşteptam să-mi dai alt răspuns.

— Poe, crede-mă, sunt corect.

— Cu mine, sau cu „problema“ Poe?

— Mă bănuieşti de lipsă de profesionalism?

Întinsesem cam mult coarda. O asemenea bănuială era o jignire şi doctorul Bingsley, care veghease nopţi întregi lângă patul meu, în cele două luni de amnezie, nu merita o asemenea recompensă.

— Nici vorbă, doctore! Te bănuiesc de prea mult profesionalism. Adică te suspectez că ştii ce mi se întâmplă, dar nu-mi spui fiindcă aşa scrie în scenariu.

— Ce scenariu? Ai înnebunit?

— Păi, nu de asta sunt aici? Ca să văd dacă nu am înnebunit.

— Poe! Odihneşte-te cât mai mult şi lasă întâlnirile amoroase pentru mai târziu. Începi să suferi de boala persecuţiei.

— Ai văzut asta pe monitor?

— Boala persecuţiei nu se vede pe monitor. Am simţit-o pe pielea mea.

— Cam păros trăductor! am dat-o eu pe glumă, văzând că Bingsley este de nepătruns. Simţeam că eu am

dreptate, dar nu aveam cum să sparg zidul de protecţie cu care eram înconjurat, ca să pot fi dirijat în acţiuni. Chiar şi sfatul doctorului de a mă odihni mi se părea suspect. De ce să mă odihnesc, dacă nu mă simt obosit sau bolnav?

De ce să nu mă întâlnesc cu Alana, dacă aşa aveam chef?

— Mai vii la control luna viitoare. Sigur, dacă te simţi rău, sau ai stări stranii, sau suferi iar de o amnezie trecătoare, ca şi cea de aseară, vii la mine fără