— Numai simpatic nu sunt. În rest...
— Videotelefonul meu arată destul de rău. Nu cred c-o să vedem ceva de pe videocaseta care va sosi.
— Nibb are în valiza lui şi un magnetoscop portabil.
Gatt era dotat într-adevăr cu tot ce-i trebuia unui as al contrainformaţiilor. Mă agasa că nu reuşeam să scap de el. La anchetă Gatt, în poveştile lui Grant — iar Gatt, la mine acasă, tot Gatt. Gatt peste tot. Mă bătea gândul că
eu, bietul Poe, eram un dosar nerezolvat pe masa maiorului şi că n-o să am linişte decât atunci când îl va preda la arhivă.
A apărut un poliţist. Avea sub haină o umflătură
evidentă, care era de fapt un dezintegrator de mare putere.
Vai de pielea hoţilor dacă aveau neşansa să se întâlnească
cu el şi refuzau să fie ascultători.
Gatt şi-a scos legitimaţia, poliţistul a verificat-o, după
care a înmânat maiorului o videocasetă.
— Rămâi pe aproape, i-a sugerat Gatt.
Nibb a meşterit ceva la valiză lui şi pe un ecran a apărut intrarea vilei. În dreapta sus dansau secundele unui ceas cu cuarţ. Videocaseta se referea la perioada când lipsisem de acasă. M-am şi văzut ieşind din casă, cu mâinile în buzunarele pantalonilor şi cu un pas leneş, de pierde- vară. Bine-i în concediu! În rest, în afară de vecinul de la etaj, Carlson, nimeni nu intrase în vilă. Eşec total, efort inutil. M-am ridicat de pe scaunul pe care stătusem şi am început să mă plimb prin cameră. Gatt reluase vizionarea, cu încăpăţânarea unui buldog. Plicticoasă
meserie! Nu-i plăcut să depinzi de amănunte.
— Nibb! s-a auzit vocea lui Gatt. Fă un test de infraroşii ferestrelor. Cele opuse intrării. De fapt, ai văzut şi singur că cele din zona de telesupraveghere n-au fost utilizate. La treabă, Nibb, la treabă!
M-am uitat la ceas. Mai aveam câteva ore până la încercarea de a o revedea pe Alana. Gândul ăsta m-a înviorat, făcându-mă să fiu interesat în terminarea cercetărilor.
— Gatt, l-am interpelat eu pe maior, pot să-mi aşez lucrurile la locul lor?
Maiorul s-a uitat la Nibb. Acesta a dat afirmativ din cap. Fotografiase şi filmase totul. Cercetase tot ce era de cercetat. Se părea că nu erau amprente. De altfel, hoţii nu mai lăsau de mult urme aşa-numite clasice.
Am început să umplu dulapurile cu ce scăpase de furia vizitatorilor misterioşi. Am făcut un balot cu ce nu se putea folosi şi l-am pus la uşă. Am privit camera. În ansamblu, devenise iar civilizată. Dacă reparam videotelefonul şi-mi cumpăram un nou televizor, puteam să uit că fusesem vizitat. Oare de cine şi de ce? Aveam o viaţă liniştită, dedicată exclusiv muncii de cercetare, prieteniei cu Grant şi cu Hector, iubirii cu Mae. Un fulger mi-a trecut prin minte.
— Gatt! Dacă au venit după casetele magnetice sustrase de Hector?
— La peste două luni de la infracţiune? Nu prea ţine ipoteza.
— Cât timp ai stat la clinică, puteau să percheziţioneze de o sută de ori, a intervenit Grant.
— Pe aici s-a intrat, s-a auzit glasul lui Nibb.
Nibb a apărut cu nişte ochelari cu infraroşii care-l făceau să semene cu o broască cu păr pe cap.
— Câţi au fost? a întrebat Gatt.
— Unul. Am văzut un singur tip de urme. Cred că
numărul 29. Purta mănuşi cu un singur deget. Îmi iau aparatul de filmat în infraroşu şi fixez totul ca lumea.
Hoţul intrase prin tubulatura instalaţiei de aer condiţionat, care avea o priză de aer proaspăt în curtea din spate.
— Gatt! Poţi să pui discret o cameră TV care să
supravegheze priza de aer?
— Am să aranjez supravegherea totală a casei. Numai necazuri am în locul ăsta blestemat, a spus cu năduf maiorul.
— Ce necazuri, Gatt dragă? l-am întrebat zâmbind. Nu crezi că cel mai îndreptăţit să se văicărească sunt eu?
Doar mie mi-au înjumătăţit garderoba, mi-au stricat videotelefonul şi mi-au spart televizorul.
În încăpere s-a lăsat tăcerea. Nibb cotrobăia prin măruntaiele casei, făcându-şi meseria. Noi n-aveam ceva mai bun de făcut decât să gândim, operaţie care, de când există ea, se face în tăcere.
— Percheziţia din casa lui Poe nu face, cred eu, decât să redeschidă cazul Hector. Ne-am ocupat mai mult să
dovedim vinovăţia sau nevinovăţia lui Poe, decât să
analizăm motivele adevărate ale sustragerii casetelor.
Cel care ţinuse acest lung discurs fusese Grant. Mie mi s-a părut logică propunerea lui. Normal! Decât să se fi ocupat de mine, mai bine s-ar fi ocupat de Hector. De când lumea, mortul e de vină. Deci, hai să facem din bietul Hector un superspion mascat. Pfui!
Propunerea colonelului a trezit doar reacţii interioare.
Nici eu şi nici Gatt nu ne-am obosit să aprobăm sau să
