— Bine. Voi face abstracţie de înfăţişarea ta şi te voi trata ca pe egalul meu. Pentru asta te rog să-mi spui cu ce te ocupai pe Sirius.

— Sunt psiholog.

— Şi ce cauţi pe Pământ?

— Am o bursă de un an pentru studii de psihologie comparată.

— Când ne-am întâlnit prima dată parcă mi-ai spus că-ţi dai doctoratul în pictura secolului XX.

— Uite, amnezicul! Funcţionează impecabil când e vorba de alţii. Pentru cât de agitat erai atunci mă mir că

nu ţi-a scăpat mica mea minciună.

— Cum mică? Acum, că te-am prins, treci la minimalizarea greşelii? Vei fi aspru pedepsită.

— De ce? Te cunoşteam numai de cinci minute; doar nu era să-mi descarc sufletul şi să-ţi divulg toate secretele.

Ne cam îndepărtaserăm de obiectiv. Ca „şef“ m-am simţit dator să intervin:

— În acţiunea pe care o întreprind, am nevoie de un psiholog.

— Cum era Hector?

Am stat puţin să mă gândesc. Cum era Hector? Nu mi-am pus niciodată întrebarea asta. De zece ani de când îl cunoşteam, Hector era Hector. Adică cel mai bun, cel mai fidel, cel mai săritor, cel mai inteligent.

— Grant m-a adus de pe nava Star şi m-a instalat la el acasă.

— ...cred că ai început-o cam abrupt. Cine-i Grant? Ce rost are nava Star ca să aflu cum era Hector?

Alana avea dreptate; trebuia să o iau de la început.

— Am deschis ochii asupra lumii înconjurătoare la vârsta de zece ani. Ce făcusem până atunci, cine-mi erau părinţii, din ce Galaxie ajunsesem pe un asteroid din centura lui 1032-F.C., iată întrebări la care n-am putut să

răspund niciodată. Nava Star – navă de salvare – plecase de pe Pământ ca să recupereze o expediţie a cărei rachetă

purtătoare pierduse la aterizare tot combustibilul.

Comandorul Grant reuşise să ajungă la timp. De altfel, comandorul Grant, la cei 40 de ani ai săi, nu greşise niciodată, ajunsese întotdeauna la timp, salvase expediţii considerate iremediabil pierdute, motive pentru care devenise legendar. Cu cei salvaţi la bord, comandorul se îndrepta spre Pământ, când radiolocatorul a semnalat un eveniment curios. Un asteroid din centura lui 1032-F.C.

emitea, la intervale perfect egale, semnale radio. Nu erau prinse în niciun cod galactic, dar erau în mod sigur semnale radio. Grant luase legătura cu baza şi ceruse permisiunea să cerceteze provenienţa acestora. Asteroidul nu era locuit şi, dacă emitea, exista varianta unei nave eşuate. Iar meseria comandorului era salvarea. După

câteva zile, baza răspunsese. Interzicea aventurarea navei Star pe asteroid. Rezultatele expediţiei abia salvate erau atât de importante încât nu se admitea punerea lor în pericol din cauza unei aventuri pe un asteroid. Grant se încruntase la primirea răspunsului şi ordonase abordarea

asteroidului. Echipajul nu crâcnise. Toţi ţineau foarte mult la comandor, care-i scosese deseori din necazurile inerente misiunilor unei nave de salvare. După câteva zile, fusese contactat asteroidul. Ca să nu pericliteze nava şi rezultatele expediţiei, Grant folosise modulul de salvare.

Coborâse personal pe asteroid, ca să nu expună pe nimeni altcineva la represaliile pe care baza urma să le declanşeze împotriva celor care nu se supuseseră ordinelor. Înainte de a se îndrepta spre asteroid, îşi numise succesorul la comanda navei.

— Straşnic om! a spus Alana, furată de povestirea mea.

— O să-l cunoşti. Deci, Grant coborâse pe asteroid cu modulul de salvare. Nava localizase semnalele radio într-un careu bine determinat, aşa că modulul nu a rătăcit prea mult. Ce-a găsit comandorul? O construcţie metalică, etanşă, cu rol evident de laborator. În interior, trei oameni.

Doi morţi şi unul congelat. Cei morţi aveau în jur de 30 de ani. Cel congelat eram eu, un copil de 10 ani. O singură

dată în cariera lui se abătuse comandorul Grant de la disciplină de fier ce domnea pe navele de salvare şi atunci dăduse de mine. Raţiunile umanitare care îl împinseseră

să încalce ordinele bazei se dovediseră întemeiate. Am fost adus pe navă, cu lada frigorifică cu tot. Specialiştii au studiat cu atenţie instalaţia şi au găsit că este prevăzută

cu un minicalculator biologic care putea să mă readucă la viaţă. Operaţia s-a realizat cu mare atenţie. Aşa am început să trăiesc. M-am născut deci dintr-o ladă

frigorifică. De unde veneam? De la mine n-au putut afla nimic. Nu ştiam să vorbesc, gânguream ca un nou-născut.

Un nou-născut de 10 ani. M-au supus unor teste complicate şi au decis că funcţional eram perfect sănătos, dar că sufeream de amnezie, o formă gravă care îmi anulase şi capacitatea de a comunica prin vorbire. Cum mai era destul timp până să ajungem pe Pământ, psihologii şi pedagogii navei Star s-au pus pe capul meu, cu o curiozitate şi o seriozitate puţin exagerate, după

părerea mea. Mă jucam două ore pe zi, în rest şcoală. Am

fost un elev foarte silitor. Mi-am uimit profesorii. Învăţam atât de repede şi de temeinic încât, după şase luni, vorbeam curent şi eram deja în clasa a treia. A intervenit Grant, care, informat asupra evoluţiei mele de copil-minune, le-a atras atenţia că-mi pun sănătatea în pericol.

Aşa că am rămas cu cele trei clase absolvite, urmând ca pe Pământ să-mi continui studiile. Pentru a evita şocul contactului cu civilizaţia pământeană, mi-au pregătit un set de filme de acomodare, filme stereoscopice. Am învăţat ce este Pământul, iarba şi florile, speciile de animale, am cunoscut modul de viaţă pământean, ce mai, m-am aclimatizat.

— Şi eu am urmat un curs de aclimatizare de tipul acesta înainte de a veni pe Pământ, m-a întrerupt Alana, pentru a-mi arăta că înţelege la ce mă refeream.

— Cunoşteam pe zi ce trecea tot mai mulţi membri ai echipajului. Vestea despre copilul-minune se răspândise pe întreaga navă şi toţi doreau să mă vadă. Cred că erau tare dezamăgiţi când dădeau cu ochii de mine. Eram slăbuţ, cam palid. Păream subalimentat. De altfel, se şi pornise un carusel al deducţiilor legate de locul meu de baştină. Nimic din ce se găsise pe asteroidul din centura lui 1032-F.C. nu putea servi la identificarea sectorului de cer al cărui fiu eram. Unii, pornind de la datele mele anatomice şi de la înfăţişarea mea scheletică, presupuneau că sunt din Aldebaran, unde, se ştie, hrana este o problemă. Alţii, având ca punct de plecare inteligenţa mea ieşită din comun, au pronosticat că sunt de pe Alfa Centauri, celebră prin minţile ei sclipitoare şi prin marea densitate de copii-minune. Am fost multă

vreme obiectul unor pariuri, al unor conflicte chiar, până

când, plictisiţi de subiect şi tracasaţi de sarcinile zilnice, au început să mă mai uite. Singurul care-mi purta constant de grijă era Grant. Comandorul, căruia soţia şi cei doi copii îi muriseră într-o expediţie pe 20C.F.21, avea pentru mine o slăbiciune evidentă. Toate clipele libere, destul de puţine, e adevărat, şi le rezerva pentru micul

Poe. Făceam sport împreună, mâncam împreună, citeam împreună, ne plimbam sau săpam în serele navei împreună, eram nedespărţiţi. Când nu avea timp pentru mine şi era în cabina de comandă, mă încurcam şi eu printre picioarele celor de acolo. Ajunsesem să cunosc comenzile pe dinafară. să pot face controale de traiectorie, să pot identifica defecţiunile compartimentelor navei după

semnalele luminoase şi cifrele de pe display-uri. Grant era, cred, mândru de mine, deşi nu mă lăudase niciodată. Baza îi promisese la aterizare o sancţiune zdravănă. Grant se făcca că nu-i pasă, dar realitatea era alta. În cazul primirii unei sancţiuni pentru indisciplină, comandorii erau suspendaţi pe trei ani. El mai avea trei ani până la pensionarea astronautică. Pierdea deci trei ani de muncă

încordată, cu misiuni de cercetare sau de salvare, cu testări de nave extragalactice, pierdea tot ce este frumos în munca de astronaut. Faptul că era la prima abatere de acest gen nu-l putea salva. Marele Consiliu era inflexibil.

Eram prea mic pentru a realiza ce făcuse Grant pentru mine. În secret, şi numai în secret, fiindcă comandorul era un tip dur, care ştia să se impună, băieţii de pe navă îi spuneau „mămica Grant“. Nu ştiu dacă auzise asta vreodată, dar într-o zi, când săpam în serele navei, eu i-am spus „tăticul Grant“. Atât de firesc, încât abia mai târziu am avut îndoieli în legătură cu picăturile de sudoare de pe obrajii comandorului. Oare nu fuseseră lacrimi?

— Chiar l-au sancţionat până la urmă?

— Fără milă. L-au premiat pentru acţiunea reuşită de salvare şi l-au sancţionat pentru punerea în pericol a misiunii prin coborârea pe asteroid. Grant, în loc să facă o contestaţie, cum avea dreptul, a înaintat un memoriu privind calităţile mele, modul surprinzător de uşor în care învăţasem limba şi manualele celor trei clase parcurse etc., cu rugămintea finală de a se face eforturi pentru identificarea „feliei mele de cer“ – ca să mă exprim poetic.

Memoriul lui a fost bine primit, dovadă faptul că iar m-au plimbat prin tot felul de clinici, spitale şi centre de

cercetare. Originea mea umanoidă a fost iar certificată şi autentificată de somităţi, dar de unde proveneam nu s-a putut afla. Am rămas micul Poe de pe asteroid pentru unii, puştiul lui Grant pentru alţii. Grant şi-a luat concediu un an şi s-a ocupat de mine, continuând ceea ce începuse pe navă. Am fost dat la şcoală. Primul contact cu colegii mei a fost extrem de dur. Ştii şi tu cât de cruzi sunt copiii prin sinceritatea lor. În două zile ştiau că nu am părinţi, că am fost congelat şi apoi decongelat, aşa că nu mă mai scoteau din ,.fripturică“, „cărniţă“ şi alte aluzii la ,,mama“ mea, lada frigorifică. În loc să fiu un erou al spaţiului, salvat ca prin minune, cum mă asigurase comandorul, eram o bucată de carne îngheţată care-şi schimba numele după

fantezia colegilor de şcoală. Cu fizicul meu osos, nu aveam nicio şansă să mă impun, aşa că devenisem subiectul glumelor lor. Sufeream, dar nici nu crâcneam acasă.

Jucam rolul băiatului cuminte, căruia îi place cartea. Cam a patra sau a cincea zi, pe când eram iar înghesuit într-un colţ în curtea şcolii şi gratulat cu tot felul de porecle, apăruse Hector. Era de vârsta mea, dar mult mai solid.

Nu-l remarcasem până atunci, fiindcă nu avusesem ochi decât pentru duşmanii mei. S-a apropiat de mine şi m-a întrebat: „Ai călătorit pe Star? “. M-am uitat la el, fără să-i răspund, fiindcă-l bănuiam un nou membru al echipei de tortură. Hector a aşteptat puţin, s-a întors către ceilalţi, care-i pândeau cu lăcomie reacţia la tăcerea mea, şi le-a spus: „Poe este prietenul meu, aşa că joacă s-a terminat“.