— Nu-mi aduc aminte nimic.
— Nu se poate! Doar s-a petrecut acum o jumătate de oră.
— Nimic, Alana. Pentru mine, ultimul lucru real au fost paharele. Apoi tu, stând în fotoliu şi privindu-mă.
— După ce ai terminat povestea, nu s-a mai putut vorbi cu tine, în schimb ai executat foarte docil comenzile mele.
— Ca un robot?
— Oricum, unul simpatic... .
După ce a spus asta, Alana a roşit puţin şi a lăsat ochii în pământ. Era prima drăgălăşenie care-i scăpa la adresa mea.
— Povesteşte-mi ce-am spus, am schimbat eu vorba ca s-o ajut să depăşească clipa de stinghereală.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
Dimineaţă, imediat ce m-am trezit, am început să
rememorez faptele serii. Totul era clar, inclusiv sărutul timid pe care i-l dădusem Alanei când o condusesem acasă. După atâtea necazuri, uite şi o bucurie.
Am plecat de acasă şi am ciugulit ceva la băruleţul meu. Alana nu era de serviciu decât o zi pe săptămână, dar localul îmi plăcea fiindcă îmi evoca prima noastră
întâlnire. Apoi m-am dus la doctorul Bingsley.
În clinică, apariţia mea a produs o oarecare senzaţie.
De unde până nu de mult fusesem un amnezic-criminal, acum eram simpaticul Poe, cel care scăpase de condamnare trecând prin testul camerei albe. Eram ca o vedetă.
Doctorul Bingsley m-a luat în primire şi a început să-mi monteze tot felul de traductori pe toate părţile capului.
Erau atât de reci că-mi venea să strănut. Doctorul nu mă
băga prea mult în seamă, aşa că îmi contemplam singur
„pielea de găină“ de pe braţe. Controlul era, evident, de rutină. Ajunsesem să ştiu ce gesturi va face doctorul, ce traductor îmi va pune. Acum urma invariabilul:
— Eşti ca un taur.
— Tauri aşa, mai scrântiţi, există, doctore?
— Cum adică, mai scrintiţi?! m-a îngânat Bingsley, parcă vrând să câștige timp.
— Adică aşa, mai într-o ureche..., am precizat eu în timp ce-mi trăgeam bluza pe cap.
— Ce-ţi veni, Poe?
— Nu-mi veni nimic, l-am îngânat şi eu pe doctor. Cred că scrânteala mea este de un fel mai special.
— Ce mă tot pisezi cu scrânteala? Nu auzi că eşti ca un taur?
— Dă-mi voie să am altă părere, i-am spus şi m-am aşezat pe un fotoliu.
Bingsley a devenit mai circumspect. Probabil că pe faţa mea se citea ceva mai deosebit, căci s-a instalat şi el în fotoliul din spatele biroului şi m-a privit răbdător.
— Ce-ai zice, doctore, de un tânăr care arde de nerăbdare să se întâlnească cu o fată frumoasă, o întâlneşte, o invită la un restaurant şi acolo, în loc să-i facă curte, adică să se poarte normal, cade în transă şi-i povesteşte nişte ciudăţenii cu un bătrân care moare fără
să-şi fi văzut fiul, deşi ţine foarte mult la asta?
