casete, aceleaşi pe care le luase acum două luni Hector, şi am făcut un pas către uşă. Pregăteam un experiment.
Dacă reuşeam să ies cu benzile din birou fără să fiu sesizat de controlul cu ionizare, exact cum reuşise prietenul meu, ştiam ce am de făcut.
Am deschis uşa, m-am uitat pe coridor şi, cum nu era nimeni, am scos încet afară mâna cu cele două casete.
Nimic. Nicio sonerie nu s-a declanşat. Am intrat în birou şi m-am uitat la beculeţul de semnalizare al controlului cu ionizare. Era aprins. Deci sistemul funcţiona. Totuşi puteam să ies cu casetele din birou. Cum la poartă
funcţiona acelaşi sistem, nu aveam de ce să mă tem că voi fi prins scoţând casetele din clădire.
Problema era alta. Zilnic se controla existenţa în bandotecă a casetelor cu ecranele magnetice superdense.
Ca să fiu sigur că nu mă expun bănuielilor, am luat din birou două casete goale, dar cu acelaşi ambalaj, şi le-am pus pe raft în locul celor bune. Aşa, nu avea să se observe lipsa casetelor decât numai dacă cineva le rula.
Am încuiat biroul şi am coborât cu liftul rapid până la parter. Casetele erau în buzunarul de la piept al hainei.
Parcă mă ardeau, dar hotărârea luată în birou, în faţa fotoliului gol al lui Hector, compensa senzaţia că sunt un hoţ ordinar.
Ieşind din clădire fără incidente, mi-am întărit convingerea că ceva ciudat se petrecuse. Dar nu numai cu mine, ci şi cu Hector. Or, dacă ni se întâmplase acelaşi lucru, însemna că eram pe calea cea bună.
Un taxi autonom, pe pernă de aer, m-a dus către cimitirul municipal. Societatea umană evoluase enorm, dar ritualul înmormântării se păstra. Anacronic obicei, însă legarea lui de evenimentul capital al trecerii în nefiinţă îl făcuse să reziste secolelor. Cimitirul era o clădire cu sere şi parcuri suspendate. Semăna cu un loc de
agrement. Am intrat pe uşa care afişa numele lui Hector, alături de cele ale părinţilor lui. M-am aşezat pe bancheta capitonată, plasată în faţa nişei cavoului. Pe a treia nişă, numărată de la podea, era scris numele prietenului meu.
Alături, o hologramă cu Hector la absolvirea facultăţii.
Cunoşteam poza fiindcă eu o făcusem. Veneam pentru prima dată în acest loc şi surpriza de a găsi holograma aceasta pe mormântul lui Hector m-a făcut să mă gândesc la Grant. Colonelul era singurul care ştia că ea avea o semnificaţie deosebită, că simboliza despărţirea mea de Hector. La absolvire, Hector dorise să meargă pe Sirius.
Cum nu aveam de gând să mă bag în viaţa lui, nu l-am contrazis, n-am încercat să-i schimb hotărârea, dar l-am rugat să-mi dea voie să-i fac o hologramă, ca să-l am ca amintire în trei dimensiuni. Am glumit mult atunci. Grant a fost de faţă la întreaga scenă, inclusiv la cina de adio, dată de Hector. Am hotărât atunci că holograma aceea simboliza despărţirea şi că n-o vom utiliza decât dacă vom fi departe unul de celălalt. După o săptămână, Hector s-a angajat la Centrul de Supraveghere Astronautică. N-a dat explicaţii privind motivele schimbării deciziei sale de a pleca pe Sirius. Holograma era prinsă acum de marmura rece şi simboliza cu certitudine despărţirea. Grant se dovedise un dur cu multă sensibilitate.
Rememorarea acestor împrejurări mi-a mai atenuat tristeţea. Gheara, care începuse să-mi strângă inima la vederea chipului tânăr şi destins al lui Hector, îşi mai domolise strânsoarea. Mă simţeam în stare să-i mărturisesc pentru ce venisem acum la el:
— Am venit, Hector. Să nu te superi, dar am fost bolnav.
— …
— Am avut amnezie.
— …
— De două zile simt că sunt manevrat, că cineva mă
foloseşte, iar eu nu mă pot împotrivi.
— …
— Chiar dacă nu răspunzi, eu am venit să-ţi spun că
nu voi avea tihnă până nu voi afla de ce ai murit.
— …
— Simt că moartea ta, amnezia mea, boala mea, numită
blând de Bingsley boala persecuţiei, sunt legate de un singur eveniment, confuz deocamdată, dar esenţial pentru noi.
— …
— Pentru mine şi pentru tine, Hector.
Am părăsit cimitirul agale. Hotărârea de a mă ocupa de cazul Poe-Hector îmi descătuşase parcă intelectul.
Simţeam fluvii de energie circulându-mi prin vine. Nu-mi păsa de Bingsley şi de recomandările lui obsedante:
„Odihneşte-te!“. Cum voi proceda, încă nu ştiam. Primul gest îl făcusem când sustrăsesem casetele. Logica era de o simplitate copilărească. Momeala era la mine!
M-am instalat în metrou şi m-am dus acasă. În faţa uşii, pe scări, stătea Alana. Parcă şi pe ea o vedeam cu alţi ochi. Era Alana de ieri, era frumoasă, dar Hector stătea acum între noi. Ca să mă bucur de dragostea ei, de dragostea mea, trebuia să-l ajut pe Hector să se odihnească în pace.
— Cum se numea cel care nu şi-a găsit liniştea până nu a răzbunat moartea tatălui său?
— Nu înţeleg, Poe, ce-ţi veni?
— Am învăţat la şcoală. Acum nu-mi aduc aminte, dar în esenţă era aşa cum ţi-am spus.
— Glumeşti?
— Deloc. Poate la voi, pe Sirius, se face mai puţină
literatură. Bună, Alana, şi scuză-mă că te-am întâmpinat astfel.
