— Din parc.
Dar cursul?
— S-a terminat la 19,30.
— Şi... Emoţia m-a gâtuit. Mă aşteptase! „Ei, Poe, ce zici? Îţi fac rău emoţiile?...“ „Toate, doctore Bingsley, în afară de asta, care-i ca un medicament...“.
— Accept să cinăm împreună, deşi nu m-ai întrebat dacă sunt de acord.
— Cum? Dar azi, la bar, am spus doar că...
— Suna a ceva gata hotărât. Dar numai de tine, fiindcă
pe mine nu m-ai întrebat ce părere am.
— Te-am întrebat mult mai înainte să pomenesc de cină.
— Când? făcu oarecum derutată Alana.
— Când te-am tras de limbă dacă ai sau nu un iubit pe Sirius.
— Subtilă întrebare!
— Când nu stau cu gura căscată sunt un tip inteligent.
CAPITOLUL 5
Restaurantul era la nivelul trei al clădirii. Un lift lent, cu garderobă în fiecare cabină, ne-a urcat până acolo. Am ales o masă retrasă, obicei de care au fost învinuite toate perechile de vârsta noastră, în toate timpurile, şi am comandat un cocteil Sirius. M-am lansat în povestea vieţii mele. Mai ales a ultimei perioade. Apoi, cred că a intervenit nenorocirea. În afară de cele două pahare cu o băutură
rubinie, nu mi-am mai adus aminte de seară, de prima seară petrecută cu Alana. Mi-am revenit acasă, aşezat în acelaşi fotoliu ca atunci când îi aşteptasem pe Grant şi pe Gatt. Alana stătea pe un alt fotoliu şi se uita la mine îngrijorată. Privirea ei mă răsplătea pentru toate suferinţele de până atunci. Alana era îngrijorată cu sufletul, nu cu mintea. Asta mi-a creat bună dispoziţie.
— Să nu-mi spui că m-am ameţit dintr-un cocteil Sirius, că nu te cred, am glumit eu.
Alana a răsuflat uşurată.
— Ţi-ai revenit?
— Din ce?
— Păi, ai cam fost plecat de pe Pământ.
— Cum adică?
— Am băut şi, brusc, ai început să povesteşti ceva despre un bătrân, Io, tatăl tău, care urmează să moară.
— Care Io?
— Nu ştiu. Dar la un moment dat n-ai mai fost coerent şi, speriată, te-am adus acasă. Eşti bolnav, Poe?
Îngrijorarea din vocea fetei m-a înduioşat.
— Ţi-am spus azi-dimineaţă că am fost două luni amnezic...
— Nu mi-ai spus.
— Aşa este! Sunt amnezic de gradul doi. Aşa spune doctorul Bingsley. Fiindcă am mai fost amnezic la 10 ani, când m-au găsit pe un asteroid din Constelaţia Crabului.
Asta a fost prima dată. Apoi, în urmă cu două luni, am fost a doua oară amnezic. Mi-am revenit abia acum o săptămână.
— Poate era mai bine să stai în pat decât să mă inviţi la cină.
— Nu, nici vorbă!
— Mă simt vinovată. Puteai să mă atenţionezi că-ţi dăunează emoţiile. Dacă ştiam, renunţam la surpriza întâlnirii.
— Alana, lasă remuşcările! Am avut azi emoţii mai puternice.
I-am povestit secvenţe din întâmplările petrecute între întrevederile noastre. M-a ascultat cuminte şi foarte concentrată. Când am terminat, m-a întrebat:
— Nu crezi că ar fi bine să-l vezi pe doctorul Bingsley?
— Ba da. Am să merg mâine la clinică. Te grăbeşti?
— Nu, de ce?
— Spune-mi cât mai amănunţit ce-am făcut la restaurant.
— Ai stat cu paharul în mână, parcă pregătindu-te să-l bei şi ai povestit. Erai ca în transă
