Alana şi-a dat seama că aveam o dispoziţie războinică şi a tăcut. Am tăcut şi eu.
— Aş vrea să te pot ajuta, a spus după un timp.
M-am apropiat şi am mângâiat-o pe păr. Ce putea să
facă o fată de pe Sirius, subţirică şi frumoasă?
— Te numesc asistenta mea, am spus pe un ton vesel.
Nu se prea potrivea tonul ăsta cu cel de mai înainte, astfel încât şi un copil putea să-şi dea seama că-i forţat.
— Să nu crezi că sunt o neajutorată, mi-a ghicit Alana gândurile, cu acea infailibilă intuiţie feminină.
— Sincer să fiu, la asta m-am gândit!
Nu făcea să mă port fals cu un om ca Alana.
— Mă bucur că recunoşti şi te iert. Ne cunoaştem doar de două zile. Dacă o să ai răbdare, o să vezi că nu sunt o păpuşică.
— Bine. Voi face abstracţie de înfăţişarea ta şi te voi trata ca pe egalul meu. Pentru asta te rog să-mi spui cu ce te ocupai pe Sirius.
— Sunt psiholog.
— Şi ce cauţi pe Pământ?
— Am o bursă de un an pentru studii de psihologie comparată.
— Când ne-am întâlnit prima dată parcă mi-ai spus că-ţi dai doctoratul în pictura secolului XX.
— Uite, amnezicul! Funcţionează impecabil când e vorba de alţii. Pentru cât de agitat erai atunci mă mir că
nu ţi-a scăpat mica mea minciună.
— Cum mică? Acum, că te-am prins, treci la minimalizarea greşelii? Vei fi aspru pedepsită.
— De ce? Te cunoşteam numai de cinci minute; doar nu era să-mi descarc sufletul şi să-ţi divulg toate secretele.
Ne cam îndepărtaserăm de obiectiv. Ca „şef“ m-am simţit dator să intervin:
— În acţiunea pe care o întreprind, am nevoie de un psiholog.
— Cum era Hector?
Am stat puţin să mă gândesc. Cum era Hector? Nu mi-am pus niciodată întrebarea asta. De zece ani de când îl cunoşteam, Hector era Hector. Adică cel mai bun, cel mai fidel, cel mai săritor, cel mai inteligent.
— Grant m-a adus de pe nava Star şi m-a instalat la el acasă.
— ...cred că ai început-o cam abrupt. Cine-i Grant? Ce rost are nava Star ca să aflu cum era Hector?
Alana avea dreptate; trebuia să o iau de la început.
— Am deschis ochii asupra lumii înconjurătoare la vârsta de zece ani. Ce făcusem până atunci, cine-mi erau părinţii, din ce Galaxie ajunsesem pe un asteroid din centura lui 1032-F.C., iată întrebări la care n-am putut să
răspund niciodată. Nava Star – navă de salvare – plecase de pe Pământ ca să recupereze o expediţie a cărei rachetă
purtătoare pierduse la aterizare tot combustibilul.
Comandorul Grant reuşise să ajungă la timp. De altfel, comandorul Grant, la cei 40 de ani ai săi, nu greşise niciodată, ajunsese întotdeauna la timp, salvase expediţii considerate iremediabil pierdute, motive pentru care devenise legendar. Cu cei salvaţi la bord, comandorul se îndrepta spre Pământ, când radiolocatorul a semnalat un eveniment curios. Un asteroid din centura lui 1032-F.C.
emitea, la intervale perfect egale, semnale radio. Nu erau prinse în niciun cod galactic, dar erau în mod sigur semnale radio. Grant luase legătura cu baza şi ceruse permisiunea să cerceteze provenienţa acestora. Asteroidul nu era locuit şi, dacă emitea, exista varianta unei nave eşuate. Iar meseria comandorului era salvarea. După
câteva zile, baza răspunsese. Interzicea aventurarea navei Star pe asteroid. Rezultatele expediţiei abia salvate erau atât de importante încât nu se admitea punerea lor în pericol din cauza unei aventuri pe un asteroid. Grant se încruntase la primirea răspunsului şi ordonase abordarea
asteroidului. Echipajul nu crâcnise. Toţi ţineau foarte mult la comandor, care-i scosese deseori din necazurile inerente misiunilor unei nave de salvare. După câteva zile, fusese contactat asteroidul. Ca să nu pericliteze nava şi rezultatele expediţiei, Grant folosise modulul de salvare.
Coborâse personal pe asteroid, ca să nu expună pe nimeni altcineva la represaliile pe care baza urma să le declanşeze împotriva celor care nu se supuseseră ordinelor. Înainte de a se îndrepta spre asteroid, îşi numise succesorul la comanda navei.
— Straşnic om! a spus Alana, furată de povestirea mea.
— O să-l cunoşti. Deci, Grant coborâse pe asteroid cu modulul de salvare. Nava localizase semnalele radio într-un careu bine determinat, aşa că modulul nu a rătăcit prea mult. Ce-a găsit comandorul? O construcţie metalică, etanşă, cu rol evident de laborator. În interior, trei oameni.
Doi morţi şi unul congelat. Cei morţi aveau în jur de 30 de ani. Cel congelat eram eu, un copil de 10 ani. O singură
dată în cariera lui se abătuse comandorul Grant de la disciplină de fier ce domnea pe navele de salvare şi atunci dăduse de mine. Raţiunile umanitare care îl împinseseră
să încalce ordinele bazei se dovediseră întemeiate. Am fost adus pe navă, cu lada frigorifică cu tot. Specialiştii au studiat cu atenţie instalaţia şi au găsit că este prevăzută
cu un minicalculator biologic care putea să mă readucă la viaţă. Operaţia s-a realizat cu mare atenţie. Aşa am început să trăiesc. M-am născut deci dintr-o ladă
