— Să nu schimbăm vorba, a intervenit Grant. Mâine te prezinţi la clinică. Voi fi şi eu acolo. Bingsley trebuie să-şi dea ceva mai mult interes. Cred că priveşte crizele tale cam superficial.

— Păi, n-am fost chiar azi dimineaţă?! am protestat eu, sătul de traductorii reci ai doctorului.

— Ştiu că ai fost, mi-a spus Alana, dar cred că mai ai nevoie de investigaţii. Trebuie să te vadă mai mulţi specialişti neurologi şi neuropatologi.

Mae şi Grant şi-au luat la revedere de la mine. Am încercat să-i arăt colonelului cartea de vizită, dar acesta a luat-o scurt, amânând orice discuţie pentru a doua zi.

— Ce zici? m-am adresat Alanci, ghemuită în fotoliu.

Îmi povesteşti ce-am mai spus cât am fost plecat din lumea celor vii?

— Nu ai fost plecat dintre cei vii. Te comporţi ca un om normal. Numai că stai nemişcat, priveşti într-un singur punct şi povesteşti destul de coerent. De fapt, ca să fiu şi mai exactă, nu povesteşti, ci parcă citeşti dintr-o carte.

— Îmi spui ce-am povestit?

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

Am căzut pe gânduri. Povestea auzită se lega oarecum de prima. Personajul principal era bătrânul lo, care părea a fi un tip pozitiv.

— Cred că am găsit!

Vocea Alanei rupsese tăcerea.

— Ce-ai găsit?

— O primă coincidenţă. De fiecare dată. ai căzut în transă seara, în jurul orei 20,30.

— Asta numai în ultimul timp, fiindcă Hector a murit pe la 16,30, dacă-mi amintesc bine,

— Faţă de două coincidenţe, ora morţii lui Hector joacă

rolul excepţiei care întăreşte regulă.

— Un

statistician

mediocru

ţi-ar

desfiinţa

raţionamentul fără eforturi deosebite. Cum poţi să tragi concluzii din trei fapte, sau din numai trei ore?

— De acord, mi-a spus Alana, nu prea afectată de partea mai caustică din protestul meu. Vom aştepta până

mâine la aceeaşi oră.

N-am apucat însă momentul propus de Alana. Am început să văd mobilele ca prin ceaţă şi pe Alana executând mişcări ondulatorii prin faţa mea, o dată cu fotoliul pe care şedea. Impresia ultimă, înainte să-mi pierd cunoştinţa, a fost că şi Alana mă privea de parcă simţea ca şi mine. Ultimul gând a fost că senzaţiile pe care le

încercam, cu totul noi, nu însemnau o nouă întâlnire cu Io şi cu planeta lui.

CAPITOLUL 6

Contactul următor cu realitatea nu l-am putut localiza în timp. Însă spaţiul în care mă aflam, sau mai exact zăceam, mi se dezvăluia din ce în ce mai clar. Eram întins pe un pat tare, lipit de un perete pe care-l simţeam cu cotul mâinii drepte. Cum stăteam pe burtă, cu obrazul lipit de o ţesătură moale şi caldă, zăream numai partea de jos a încăperii. De dimensiuni mici, îmi amintea de cabina de pe nava Star, la întoarcerea pe Pământ; aceeaşi podea din metal, acoperită cu pâslă ignifugă, aceleaşi lambriuri din poliesteri, fonoabsorbante, aceeaşi lumină difuză care izvora din tavan. Nu eram în stare să ridic capul pentru a studia şi partea de sus a încăperii. Fără să mă simt slăbit sau bolnav, fără să mă doară capul, ştiam că nu mă pot mişca. Mintea-mi funcţiona însă impecabil. Unde era Alana? Acesta a fost următorul meu gând. După care am devenit conştient că pot să mă mişc. Curios! Mai întâi ştiam că nu mă pot mişca, iar acum ştiam că pot să mă

ridic. Am dat curs ideii şi m-am instalat pe marginea patului, frecându-mi obrazul, amorţit de contactul prea îndelungat cu tăblia lui. De câte ore stăteam oare tolănit?

Unde mă aflam? Am ridicat ochii pentru a inspecta şi restul încăperii. Părerea mi se confirma. Mă aflam într-o cabină copiată parcă după cea a navei Star. De altfel, toate cabinele navelor galactice semănau între ele din cauza condiţiilor pe care trebuiau să le îndeplinească în mod obligatoriu: securitate şi ambianţă plăcută, calităţi care, într-un spaţiu restrâns, puteau fi realizate doar cu un număr redus de materiale. Pe peretele din faţa mea, în locul videotelefonului şi al pupitrului de contacte cu celelalte zone ale navei, se afla o cameră de luat vederi.

M-am mişcat puţin, schimbându-mi poziţia pe marginea patului. Părerea că sunt supravegheat mi s-a confirmat;

camera de luat vederi şi-a schimbat în mod corespunzător unghiul de vizare. Sub ea, două mici antene de emisie şi de recepţie făceau acelaşi balet. Am înţeles de ce nu mă

putusem mişca. Se emitea asupra centrilor mei motorii un flux de anihilare. Poveste clasică! Cei ce mă supravegheau înregistraseră semnalul că mi-am revenit şi deciseseră să

înceteze anihilarea motorie. Până să o facă, trecuse intervalul de timp în care ştiam că nu mă pot mişca, că nu are niciun rost să încerc. Deci, eram închis şi supravegheat. Mă aflam pe o navă galactică. Ce salt! Din fotoliul meu de acasă, într-o navă. Aveam certitudinea că

nu visez, că nu sunt pradă unui coşmar. M-am uitat la ceasul cu cuarţ de deasupra uşii. Ora 10,20. Ziua 3. Pe nave era afişată ziua numărată de la timpul zero, adică de la decolare. Decolasem de trei zile. Trebuia să fie o păcăleală. Ceva scornit de Grant şi Bingsley ca să mă fac bine, să nu mai bat câmpii cu Planeta şi cu bătrânul Io.

Am căutat, instinctiv, comanda pentru actualizarea timpului navei la cel de pe Pământ. Nu exista, deci nu trebuia să ştiu unde mă aflu. Nu exista nici terminalul calculatorului care mi-ar fi permis să aflu parametrii de zbor, de la decolare şi până în prezent. Asta pentru a nu şti încotro merg. În locul terminalului se afla un bar. L-am deschis, urmărit de camera de luat vederi şi de cele două

antene. Era bine asortat. Pe o sticlă scria cocteil Sirius.

Aşa mi-am adus iar aminte de Alana. M-a săgetat prin suflet. Ce făcuseră cu biata fată? Ce păcate plăteam eu nu conta, dar ea, ce vină avea că fusese de acord să-şi petreacă vremea cu un amnezic pe nume Poe, al cărui prieten cel mai bun murise într-un mod ciudat? M-am servit cu o porţie de Sirius şi m-am reinstalat în pat. Ce să

fac altceva decât să aştept? N-am apucat să iau a doua gură de cocteil că uşa a glisat, lăsând să treacă doi tipi îmbrăcaţi în costume argintii. A trebuit să-i întâmpin stând jos, împotriva regulilor elementare de bună-cuviinţă, deoarece din nou nu mă puteam mişca. Îşi luaseră măsuri de prevedere, deşi nu fusesem niciodată un violent.