— Deci suntem pe o navă, nu pe un model.

Dinks făcu doi paşi către camera de luat vederi şi ordonă:

— Deconectaţi imaginea şi sunetul. Rămâne numai anihilarea motorie.

Beculeţul verde de deasupra camerei de luat vederi s-a stins.

Dinks s-a întors către mine, şi-a strecurat mâna într-un buzunar interior al costumului şi a scos cu o încetineală voită două casete. Mi s-a strâns inima. Erau casetele furate de mine, atunci când mă hotărâsem să fac ceva în numele prieteniei pe care mi-o purtase Hector.

— Am lucrat pe brânci trei luni ca să pun mâna pe ele.

Şi era să ratez totul, fiindcă Hector s-a hotărât să-şi pună

capăt zilelor. A trebuit să mai rabd două luni până să-mi ating scopul. Acum le am. Pe ele şi pe voi.

— Pe noi?

Am îngheţat. Pluralul acesta mi-o readusese în minte pe Alana. Era şi ea prizonieră.

— Pe voi. Pe tine şi pe iubita ta. Ea este cheia care-ţi va frânge încăpăţânarea. N-o să mai faci pe eroul, Poe!

Aş fi vrut să-mi iau capul în mâini, dar nu puteam din cauza anihilării motorii. Prea multe veşti proaste!

— Ce mai zici, ţâfnosule? a susurat iar vocea lui Dinks.

M-am uitat în ochii lui. Sticleau victorioşi. Dacă doream să fac ceva util, trebuia să-i întreţin impresia că a câştigat.

— S-o luăm pe rând, Dinks. Le cam amesteci.

— Oare?

— Dacă nu crezi, îţi dau o primă informaţie: Hector nu şi-a pus capăt zilelor, ci a fost ucis.

— Ucis?

— Exact! Ştiu asta cu mare precizie, fiindcă două luni m-au bănuit pe mine.

— Prostii!

— De ce nu le-ai spus-o? Mă scuteai de ceva necazuri.

— Lasă glumele!

— Lasă prefăcătoria! L-aţi ucis pe Hector ca să puneţi mâna pe casete şi acum faci pe miratul?

Dinks s-a strâmbat într-un fel care nu putea fi descris.

Părea nu numai nemulţumit, ci chiar îngrijorat.

— Nu trebuie să mă crezi, Poe, a început el să se disculpe. Trebuie numai să mă ascultaţi cu atenţie. Şi vei decide în final. Ce zici?

Ce era să zic? Oricum trebuia să-l ascult, ca să pot realiza adevărul.

— Dă-i drumul!

— Nava pe care ne aflăm, navă galactică, transportă

minereu de pe Nicrom pe Pământ. Deservim laboratoarele Marelui Consiliu. Îţi dai seama că avem prioritate. Acum doi ani, într-un container cu minereu a fost montat un radioemiţător acordat pe frecvenţa de lucru a comandantului, adică a mea. Nu ţi-am spus, dar cred că ai dedus că eu sunt comandantul navei.

Am dat numai din cap. Afirmativ. Nu doream ca, vorbind, să întrerup elanul epic al colonelului.

— N-are rost să-ţi povestesc cum am ajuns să-mi dau seama că sunt apelat dintr-un container. Cel care a venit cu ideea de a folosi un radiolocator a fost Nack. Îl cunoşti.

E cel blond, care a părăsit cabina...

— Pe celălalt cum îl cheamă?

— Panzer. E geolog. Răspunde de verificarea calităţii minereurilor. Este singurul membru al fostului echipaj.

Noi am lucrat pe altă navă şi am înlocuit echipajul real în ultima clipă.

Bunăvoinţa colonelului Dinks de a-mi furniza relaţii amănunţite despre tot ce întrebam era cam suspectă. Un tip care te răpeşte, te duce cine ştie unde cu o navă

galactică furată, după cât se înţelegea din ce-mi spusese până acum, îţi anihilează mişcările ca să fie în siguranţă, nu poate fi amabil decât în mod interesat. Aşa că am rămas în gardă, încercând să aflu cât mai multe.

— Deci, a continuat Dinks, cu radiolocatorul lui Nack am găsit containerul cu radioemiţătorul buclucaş. Lângă

el se afla o casetă de videomagnetoscop. Am avut inspiraţia să o vizionez singur, fără martori. Conţinea o informaţie trăznet. Dar nici azi, deşi nava serveşte „Marea Idee“, nimeni nu-i cunoaşte detaliile.

— Şi care-i „Marea Idee“? am întrebat eu, fără să pot ascunde pe de-a-ntregul ironia ce mi-o stârnea această

denumire pompoasă.

Colonelul m-a scrutat cu privirea. Tonul nu-i plăcuse nici lui şi dorea să-şi confirme bănuiala studiindu-mi mimica. M-am silit să am o faţă neutră, supusă chiar, şi cred că am reuşit, fiindcă Dinks a revenit la tonul amabil.

— Toate la vremea lor, Poe. Toate la vremea lor. Dacă

vei fi disciplinat şi vei munci ca lumea, „Marea Idee“ te va coopta printre membrii ei.

— Aa...! O confrerie! O societate anonimă!

— Oarecum. Rămânem la stadiul ăsta cu informaţia. Şi te rog nu mai încerca să mă tragi de limbă.

Colonelul Dinks făcea eforturi să fie amabil cu mine, deşi probabil în ochii lui nu valoram prea mult. Poe era pentru Dinks o unealtă necesară „Marii Idei“, care trebuia să muncească pentru asta şi nu oricum, ci „ca lumea“.

— De altfel, şi-a reînceput Dinks povestea, nici eu nu cunosc toate detaliile. Şeful suprem al „Ideii" este Hermann, de pe Nicrom. Mesajul din container era al lui.

De la primul său mesaj şi până azi, am schimbat multe păreri.