— Hermann însă este ţintuit pe Nicrom, am intervenit iar.

— Exact. Acum putem vorbi direct despre rolul tău. Mai înainte însă, hai să lămurim lucrurile cu Hector. Am aflat că la Centrul de Supraveghere Astronautică sunt doi tipi care lucrează la programul de supraveghere extragalactică.

Tu şi Hector. Datele personale îl prezentau pe Hector ca fiind mai capabil. Se zvonea chiar că va fi urmaşul lui Grant. Aşa că l-am supus pe Hector unui tratament special cu imagini subliminale, până când subconştientul lui era pregătit pentru sustragerea casetelor. Noi pândeam momentul. Dar Hector a murit. După ce te-ai făcut bine, am reluat acţiunea, cu tine ca subiect. Altă şansă nu ni se mai oferea. Înlocuitorul lui Hector nu prezenta garanţii şi toată lucrarea s-ar fi amânat prea mult. Hermann era

nerăbdător. Ai reacţionat excelent la tratamentul cu imagini subliminale şi ai sustras casetele foarte repede. Cu Hector ne-am chinuit mai mult timp şi fără rezultat.

— Voi mi-aţi răscolit casa?

— Noi. Dar totul n-a fost decât o înscenare pentru Gatt şi oamenii lui. De fapt, atunci am scos din televizor generatorul de imagini subliminale şi am furat o carte de vizită ca să-ţi luăm în călătorie şi iubita. Aici era să dăm greş, fiindcă nu ştiam că ţi-ai schimbat preferinţele între timp. Totuşi, am potrivit-o până la urmă, fără să vrem...

— Norocul vostru!

— Ne îngrijoraseră, a continuat Dinks, fără să mă bage în seamă, vizitele tale la clinică şi medicul nostru a decis scoaterea

generatorului.

Continuarea

influenţării

subconştientului tău ar fi putut fi sesizată de Bingsley.

— Ca să vezi! mi-a scăpat fără să vreau.

— A doua zi ai fost la clinică, iar la ieşire am detectat, în buzunarul de la piept al hainei, casetele. Seara le-am luat.

— Foarte eficienţi, n-am ce zice! Doar că m-aţi luat şi pe mine, o dată cu casetele. Poate a fost o scăpare, ce ziceţi?

— Noi nu avem scăpări. Te-am răpit fiindcă avem nevoie de un specialist pentru programul ecranelor magnetice superdense.

— Şi Alana?

— Ne-am gândit că vei avea scrupule şi ne-am asigurat o armă secretă.

— Mai bine o luaţi pe Mae.

— Noi şi când greşim o facem în folosul nostru.

— Cam duri băieţii „Marii Idei“!

— Aşa este!

— Pot s-o văd pe Alana?

— Dacă colaborezi, veţi locui împreună.

— Ce face?

— E izolată într-o cabină similară cu asta. Nu i s-a clintit un fir de păr.

— Unde mergem?

— Pe Nicrom. Doar asta-i ruta firească a navei noastre.

— Chiar „pe Nicrom“?

— Aşa se spune. De fapt, avem o orbită de aşteptare pe care câmpul magnetic al planetei nu ne deranjează.

Dinks s-a îndreptat către uşă şi a ciocănit de două ori în ea. Uşa s-a deschis. În cadrul ei a apărut Panzer.

— Aduceţi-i de mâncare, a ordonat colonelul, după care a plecat fără să-şi ia la revedere.

Bună idee! Abia acum realizam că am un gol în stomac.

Nu mâncasem de trei zile, dacă timpul navei, afişat deasupra uşii, era real.

Panzer a apărut cu o tavă încărcată. Nu l-am băgat în seamă. M-am ocupat de refacerea energiei pierdute.

Mestecam şi mă gândeam. Trebuia să analizez situaţia în care mă aflam. Ne aflam, fiindcă nu trebuia să o omit pe Alana din calculele mele. Dacă maiorul Gatt ar fi auzit povestea lui Dinks, lucrurile ar li devenit mai simple.

Hector era nevinovat, eu nevinovat. Amândoi ajunseserăm hoţi fără voia noastră. Totuşi două lucruri nu se potriveau.

De ce murise Hector? Asta era prima întrebare, la care nu aveam încă răspuns. A doua întrebare ar fi fost: cum de am reuşit şi eu, şi Hector să sustragem casetele de sub nasul unuia dintre cele mai sofisticate sisteme de supraveghere din Galaxie? Din povestea lui Dinks reieşea că ei nu contribuiseră cu nimic nici la moartea lui Hector, nici la anihilarea sistemului antifurt al Centrului de Supraveghere Astronautică. Ba, se părea că nici nu aveau habar de existenţa unui astfel de sistem. În buletinul medical referitor la Hector nu se sesizase nimic despre o sugestionare subliminală.

Mi-am tăiat o felie de şuncă, m-am uitat la Panzer care, plictisit, îşi studia unghiile şi m-am reconcentrat. Deci: ce ştiau Grant şi Gatt din toată afacerea asta? Despre „Marea Idee“ cred că aflaseră ceva. Centrul de Supraveghere Astronautică avea metodele lui precise de investigare a întâmplărilor de pe o navă galactică. Eu ştiam, deşi nu

lucram la supravegherea galactică, că metodele celor de acolo erau pe cât de complicate, pe atât de eficiente.

Mi-am curăţat două mere şi o portocală. Panzer nu terminase studiul manichiurii sale. Se făcea că nu mă

bagă în seamă. Deci, să reluăm, Grant şi Gatt nu ştiau totuşi destul de multe despre „Marea Idee“, fiindcă nu i-ar fi lăsat pe Dinks şi ai lui să zburde prin oraş, să răpească

oameni şi să mai şi decoleze nestingheriţi. Formaţia mea matematică mă obliga însă să ţin cont şi de varianta contrară. Dacă Grant şi Gatt îi lăsaseră în mod deliberat să-şi facă de cap, să mă răpească, să-mi facă propuneri, adică să-şi dea planul pe faţă? Care din cele două variante era adevărată? Care...

— Ce-ţi mai doreşte sufleţelul?

Panzer îşi pierduse răbdarea. Cred că mâncasem merele mai zgomotos decât scria în cărţile de maniere elegante, fiindcă fusesem dus pe gânduri şi, probabil, paznicul meu avea ureche muzicală. I-am zâmbit cuceritor şi i-am răspuns:

— Obişnuiesc şi puţină brânză cu hrean ras.

Panzer a pufnit pe nas şi a dat comanda. Microfonul pe care-l avea fixat pe gât, lateral, funcţiona impecabil, fiindcă, după puţin timp, Nack a apărut cu cele cerute.

— Domnul mai doreşte ceva? a întrebat Panzer zeflemitor. Voia să-mi arate că nu dă doi bani pe mine, dar că avea ordin să se poarte frumos, iar el ştia ce-i acela un ordin primit de la superiori.

— Da. Să ajung să-ţi dau ordine.

Panzer a rămas perplex în faţa obrăzniciei mele.