— Camera albă? Dar nu m-au chinuit! N-am simţit nimic.
— Aici, pe Pământ, nu vă prea ocupaţi de subconştient.
Noi, pe Sirius, dăm o mare importanţă acestei laturi a psihicului. Multe acţiuni umane au ca substrat subconştientul, aşa că îngrijirea lui este la noi o preocupare centrală. La tine, în camera aceea, subconştientul a fost schingiuit, pus să comunice calculatorului biologic tot ce ştia, toate tainele lui, pe care nici tu nu le bănuieşti. Te-au dezbrăcat psihic, asta ţi-au făcut.
— Bine, te cred. Dar cel puţin am consolarea că m-au dezbrăcat în faţa unei persoane de gen neutru, cum este calculatorul.
— Lasă gluma! Nu cred că maiorul Gatt nu a sesizat faptul că toţi trei aţi răspuns la fel în faţa stimulului exterior la care aţi fost supuşi.
— Adică faptul că ne-au crescut neuronii?
— Exact. Ar fi fost o scăpare grosolană.
— Să presupunem că n-a făcut această greşeală.
— Dacă n-a făcut-o, atunci acţiunile lui ulterioare nu au niciun suport logic. Tu ieşiseşi din cercul bănuiţilor.
— Ia, stai! De unde ştii că-i vorba de un stimul exterior?
Dacă i-am dat lui Hector să bea ceva şi astfel a avut criză
mortală?
— Adică un stimul interior?
— Exact.
— Fiindcă numai un stimul exterior putea să deregleze televizoarele de supraveghere! De aceea!
Am rămas în poziţia mea preferată, dominantă la discuţiile cu Alana, adică cu gura căscată. Măi, să fie! Ce corelaţii se făceau în căpşorul fetei ăsteia!
— Bine. M-ai convins. Punctăm deci ca un obiectiv cucerit faptul că a fost vorba de un stimul exterior, mortal pentru Hector şi mai puţin periculos pentru mine şi pentru Mae.
— Stimulul a apărut în momentul în care tu ai încetat să-ţi mai aminteşti ceva.
Siguranţa afişată de Alana în manevrarea ipotezelor mă
uimea. Parcă toată viaţa nu făcuse decât aşa ceva.
— Nu te mai uita aşa la mine, Poe! Ştiu că te miri de felul în care mă descurc, dar ţi-am spus că sunt psiholog.
— Ce legătură are asta cu...
— Are. Un dosar criminalistic este un amalgam de fapte, sentimente şi impresii, determinate psihologic. Este deci un subcapitolaş în meseria mea, care are o arie ceva mai vastă şi care mă obligă să am cunoştinţe solide de logică.
— Atunci sunt un norocos! Mi-am ales cel mai calificat colaborator.
— Eu credeam că m-ai ales după criterii ceva mai sentimentale. Alana devenise iar lujerul cu ochi albaştri.
Dar câtă forţă în lujerul acesta, câtă logică, câtă energie!
Am simţit că-mi piere cheful să fiu eu „şef“ în acţiunea de investigare a cazului Hector-Poe. Cum să anunţ însă asta în public?
— Te-am ales după criterii sentimentale. Şi nu-mi pare rău, să ştii!
Mulţumită de răspunsul meu, sau numai aparent mulţumită, fiindcă la femeile ultrainteligente este bine să
ai şi un coeficient de siguranţă, Alana mi-a zâmbit şi a continuat:
— Ce-ai scris în carneţelul acela?
I l-am întins fără niciun comentariu. L-a parcurs rapid, l-a închis şi a rămas îngândurată. Cred că gestul meu de a sustrage casetele îi blocase pe o perioadă contactele.
S-a auzit uşa de la intrare. Ne-am întors amândoi surprinşi. Nu aşteptam pe nimeni. Era Mae. Pentru prima dată mă vizita de la moartea lui Hector. A măsurat-o cu o privire rapidă, dar destul de indiferentă, pe Alana, s-a îndreptat spre un fotoliu şi, după ce s-a instalat comod, m-a interpelat:
— De ce m-ai chemat? Ştii că nu mai vreau să te văd.
— Dar nu te-am chemat!
Simţeam în ceafă privirile mirate ale Alanei. Dacă nu mă credea?
— Am primit la serviciu cartea asta de vizită, cu ora 20,15 scrisă pe ea.
Mae mi-a întins cartonaşul colorat de care vorbise.
L-am luat şi am constatat că semăna cu ceea ce numeam eu „cărţile mele de vizită“, un obicei anacronic de care citisem în manuale şi pe care, dintr-un capriciu, avusesem ambiţia să-l reînvii. Ora ar fi putut fi scrisă de mine, dar şi de altcineva; cum eu nu-mi aduceam aminte să fi scris aşa ceva, însemna că altcineva se
jucase cu Mae de-a
