ţi-ar
desfiinţa
raţionamentul fără eforturi deosebite. Cum poţi să tragi concluzii din trei fapte, sau din numai trei ore?
— De acord, mi-a spus Alana, nu prea afectată de partea mai caustică din protestul meu. Vom aştepta până
mâine la aceeaşi oră.
N-am apucat însă momentul propus de Alana. Am început să văd mobilele ca prin ceaţă şi pe Alana executând mişcări ondulatorii prin faţa mea, o dată cu fotoliul pe care şedea. Impresia ultimă, înainte să-mi pierd cunoştinţa, a fost că şi Alana mă privea de parcă simţea ca şi mine. Ultimul gând a fost că senzaţiile pe care le
încercam, cu totul noi, nu însemnau o nouă întâlnire cu Io şi cu planeta lui.
CAPITOLUL 6
Contactul următor cu realitatea nu l-am putut localiza în timp. Însă spaţiul în care mă aflam, sau mai exact zăceam, mi se dezvăluia din ce în ce mai clar. Eram întins pe un pat tare, lipit de un perete pe care-l simţeam cu cotul mâinii drepte. Cum stăteam pe burtă, cu obrazul lipit de o ţesătură moale şi caldă, zăream numai partea de jos a încăperii. De dimensiuni mici, îmi amintea de cabina de pe nava Star, la întoarcerea pe Pământ; aceeaşi podea din metal, acoperită cu pâslă ignifugă, aceleaşi lambriuri din poliesteri, fonoabsorbante, aceeaşi lumină difuză care izvora din tavan. Nu eram în stare să ridic capul pentru a studia şi partea de sus a încăperii. Fără să mă simt slăbit sau bolnav, fără să mă doară capul, ştiam că nu mă pot mişca. Mintea-mi funcţiona însă impecabil. Unde era Alana? Acesta a fost următorul meu gând. După care am devenit conştient că pot să mă mişc. Curios! Mai întâi ştiam că nu mă pot mişca, iar acum ştiam că pot să mă
ridic. Am dat curs ideii şi m-am instalat pe marginea patului, frecându-mi obrazul, amorţit de contactul prea îndelungat cu tăblia lui. De câte ore stăteam oare tolănit?
Unde mă aflam? Am ridicat ochii pentru a inspecta şi restul încăperii. Părerea mi se confirma. Mă aflam într-o cabină copiată parcă după cea a navei Star. De altfel, toate cabinele navelor galactice semănau între ele din cauza condiţiilor pe care trebuiau să le îndeplinească în mod obligatoriu: securitate şi ambianţă plăcută, calităţi care, într-un spaţiu restrâns, puteau fi realizate doar cu un număr redus de materiale. Pe peretele din faţa mea, în locul videotelefonului şi al pupitrului de contacte cu celelalte zone ale navei, se afla o cameră de luat vederi.
M-am mişcat puţin, schimbându-mi poziţia pe marginea patului. Părerea că sunt supravegheat mi s-a confirmat;
camera de luat vederi şi-a schimbat în mod corespunzător unghiul de vizare. Sub ea, două mici antene de emisie şi de recepţie făceau acelaşi balet. Am înţeles de ce nu mă
putusem mişca. Se emitea asupra centrilor mei motorii un flux de anihilare. Poveste clasică! Cei ce mă supravegheau înregistraseră semnalul că mi-am revenit şi deciseseră să
înceteze anihilarea motorie. Până să o facă, trecuse intervalul de timp în care ştiam că nu mă pot mişca, că nu are niciun rost să încerc. Deci, eram închis şi supravegheat. Mă aflam pe o navă galactică. Ce salt! Din fotoliul meu de acasă, într-o navă. Aveam certitudinea că
nu visez, că nu sunt pradă unui coşmar. M-am uitat la ceasul cu cuarţ de deasupra uşii. Ora 10,20. Ziua 3. Pe nave era afişată ziua numărată de la timpul zero, adică de la decolare. Decolasem de trei zile. Trebuia să fie o păcăleală. Ceva scornit de Grant şi Bingsley ca să mă fac bine, să nu mai bat câmpii cu Planeta şi cu bătrânul Io.
Am căutat, instinctiv, comanda pentru actualizarea timpului navei la cel de pe Pământ. Nu exista, deci nu trebuia să ştiu unde mă aflu. Nu exista nici terminalul calculatorului care mi-ar fi permis să aflu parametrii de zbor, de la decolare şi până în prezent. Asta pentru a nu şti încotro merg. În locul terminalului se afla un bar. L-am deschis, urmărit de camera de luat vederi şi de cele două
antene. Era bine asortat. Pe o sticlă scria cocteil Sirius.
Aşa mi-am adus iar aminte de Alana. M-a săgetat prin suflet. Ce făcuseră cu biata fată? Ce păcate plăteam eu nu conta, dar ea, ce vină avea că fusese de acord să-şi petreacă vremea cu un amnezic pe nume Poe, al cărui prieten cel mai bun murise într-un mod ciudat? M-am servit cu o porţie de Sirius şi m-am reinstalat în pat. Ce să
fac altceva decât să aştept? N-am apucat să iau a doua gură de cocteil că uşa a glisat, lăsând să treacă doi tipi îmbrăcaţi în costume argintii. A trebuit să-i întâmpin stând jos, împotriva regulilor elementare de bună-cuviinţă, deoarece din nou nu mă puteam mişca. Îşi luaseră măsuri de prevedere, deşi nu fusesem niciodată un violent.
— Unde mergem, domnilor?
— Unde trebuie, veni răspunsul.
Cel care fusese atât de „amabil“ şi „elocvent“, un tip în jur de 40 de ani, era bine legat şi avea o faţă lungă, cu o bărbie proeminentă, dominată de o gropiţă care-i dădea un aer autoritar. Însoţitorul lui era un tip blond, subţirel, cu mâinile cam prea lungi, cu o ţinută ţeapănă. Ambii mă
studiau cu atenţie, deşi avuseseră destul timp să facă asta în cele trei zile cât zăcusem în cabină. Probabil că nu fuseseră edificaţi fiindcă le oferisem doar o parte a obrazului, aşa cum stătusem cu nasul în cuvertura patului.
— Dacă nu mă întrebaţi cum mă cheamă, câţi ani am şi ce număr port la pantofi, înseamnă că mă cunoaşteţi, deşi eu n-am avut plăcerea până acum. Am terminat fraza, mirându-mă şi eu că-mi mai ardea să glumesc.
— Face pe nebunul, a caracterizat concis blondul atitudinea mea.
— Dacă află ce-l aşteaptă, o să-i treacă, a spus cel cu gropiţă.
Am tăcut, ca să le las spaţiu pentru a-mi comunica ce mă aşteaptă, dar nimic. Tăceau şi se uitau la mine, cântărindu-mă. Mi-am pus computerul din cutia craniană
în funcţiune şi am dedus că personajul principal nu apăruse încă. Cei doi erau numai deschizătorii de drumuri.
— Se mai lasă mult aşteptat şeful vostru? i-am atacat eu pe cei doi. Nu de alta, dar am început să mă cam plictisesc de figurile voastre care n-au nume, ci numai semnalmente.
Cei doi nu s-au prea sinchisit de spusele mele, însă
remarca făcută despre existenţa unui şef care se lăsa aşteptat s-a dovedit exactă. În cadrul uşii a apărut un tip de vreo 35 de ani, colţuros. Umerii, coatele, şoldurile şi genunchii erau numai unghiuri ascuţite şi obtuze, fără să
fie perechi. De exemplu, unghiul de la umărul drept nu era egal cu cel de la umărul stâng. Colţurosul avea şi o faţă
adecvată, cu pomeţii ascuţiţi, cu proeminenţe pe fruntea îngustă, toate trăsăturile convergând către o bărbie iatagan. Am bănuit că de un şef era vorba după rigiditatea instalată în ţinuta celor doi tipi argintii: „Blondul“ şi
„Gropiţă“.
— Vă salut, domnule locotenent expert Poe, a spus
„colţurosul“ cu o voce catifelată, neaşteptată pentru aspectul lui fizic.
— Salut! Sănătos, sănătos?
Colţurosul a zâmbit superior la auzul micii mele obrăznicii.
— Mă cheamă Dinks. Sunt colonel.
