— Vă salută un tip liber ca pasărea cerului, am şarjat eu în continuare.
— Încetaţi anihilarea, a spus colţurosul Dinks cu aceeaşi voce catifelată, care parcă anula ideea de ordin.
Am ştiut că pot să mă ridic în picioare. Ordinul fusese executat. M-am sculat şi am întins mâna lui Dinks, în semn de ratificare a cunoştinţei noastre. Şi duşmanilor trebuie să le întinzi mâna, ca să le dai totuşi o şansă.
Colonelul a făcut în mod vădit pe neatentul, aşa că am rămas câteva clipe cu mâna întinsă. Figura i-a distrat pe cei doi care, încântaţi de „distincţia“ şefului lor, şi-au lăţit gurile într-un zâmbet servil. M-am decis să trec peste impoliteţea „colţurosului“, fiindcă postura în care mă
aflam nu-mi permitea să fiu prea băţos. În alte împrejurări... Aşa că m-am îndreptat către bar, urmărit de trei perechi de ochi şi de cele două antene.
— Ce servesc domnii? i-am întrebat pe cei trei musafiri nepoftiţi.
— Stai jos, Poe, nu te mai fâţâi! s-a făcut auzită vocea catifelată a lui Dinks.
— Aud şi dacă stau în picioare, i-am mormăit eu un răspuns, silindu-mă să nu-mi exteriorizez enervarea.
— Ar fi bine să fii mai amabil, a susurat Dinks. La coeficientul tău de inteligenţă ar trebui să-ţi dai seama că
n-ai altă cale de urmat decât supunerea.
— Întotdeauna mai există o alternativă, i-am întors-o lui Dinks, numai ca să-i mai tai din nasul, tot colţuros, şi să-i mai micşorez din prea marea încredere pe care o afişa.
— Tu n-ai decât alternativa supunerii! a revenit în luptă
Dinks.
— Ba mai am şi alternativa nesupunerii.
— Asta înseamnă „sfârşitul“, locotenent Poe. La asta te va duce nesupunerea.
— La coeficientul meu de inteligenţă, am reluat ironic spusele de mai înainte ale colonelului, sunt în stare să-mi dau seama că aveţi nevoie de mine şi nu de cadavrul meu.
Aşa că să lăsăm intimidările. Partea psihologică a întâlnirii noastre aţi ratat-o.
Un zâmbet strâmb s-a instalat pe faţa colonelului, zâmbet care produse o oarecare nelinişte în ochii
„Blondului“ şi ai lui „Gropiţă“.
M-am instalat iar pe marginea patului, am sorbit o nouă gură de cocteil Sirius, am simţit că sunt iar prizonier, că n-o să mă pot mişca. Bănuiam că Dinks dăduse comanda imobilizării mele prin ridicarea unui deget, cu care ulterior îşi frecase nasul.
— Ieşiţi afară! a spus colonelul, fără să mă slăbească
din ochi.
Ordinul i-a surprins pe cei doi. S-au uitat mai întâi unul la altul şi abia după aceea s-au făcut nevăzuţi.
— Nu prea-s inteligenţi „bebeluşii“, am rupt eu tăcerea.
— În schimb, sunt credincioşi.
— Mă doreşti ca ei?
— Te vreau pentru mintea ta.
— Atunci trebuie să mă suporţi.
— După câteva zile de convieţuire, te vei obişnui să mă
asculţi. Pe nava asta toată lumea mă ascultă.
— Deci suntem pe o navă, nu pe un model.
Dinks făcu doi paşi către camera de luat vederi şi ordonă:
— Deconectaţi imaginea şi sunetul. Rămâne numai anihilarea motorie.
Beculeţul verde de deasupra camerei de luat vederi s-a stins.
Dinks s-a întors către mine, şi-a strecurat mâna într-un buzunar interior al costumului şi a scos cu o încetineală voită două casete. Mi s-a strâns inima. Erau casetele furate de mine, atunci când mă hotărâsem să fac ceva în numele prieteniei pe care mi-o purtase Hector.
— Am lucrat pe brânci trei luni ca să pun mâna pe ele.
Şi era să ratez totul, fiindcă Hector s-a hotărât să-şi pună
capăt zilelor. A trebuit să mai rabd două luni până să-mi ating scopul. Acum le am. Pe ele şi pe voi.
— Pe noi?
Am îngheţat. Pluralul acesta mi-o readusese în minte pe Alana. Era şi ea prizonieră.
