Replica dură a fetei ne-a amuţit. Dinks rumega ce să

facă şi, cum îl credeam capabil de orice, am început să mă

tem pentru Alana. Dar ea nu s-a liniştit şi a continuat:

— Dacă ai cap pe umeri, întreabă-l pe Nack cum a fost.

Şi, apoi, învaţă să te ţii de cuvânt. Doar eşti om!

— Nack nu poate vorbi, a intervenit cu o voce groasă

mărunţelul. A avut un şoc.

— Te pomeneşti că este amnezic acum, am sărit eu.

— De unde ştii? a mârâit Dinks.

— Ce-ţi pasă?

— Potoleşte-te, Dinks, s-a auzit iar vocea calmă a Alanei. Poe a fost şi el amnezic după moartea lui Hector, identică cu cea a lui Panzer.

— Nu are nicio legătură.

— Ba are. Dacă ai răbdare, o să-ţi dai seama de ea.

Dinks a înghiţit vorbele ei fără să crâcnească. Siguranţa fetei îl domesticea într-o oarecare măsură.

— Dă-i drumul, Poe, şi fără trucuri, te rog! Eşti pe muchie de cuţit!

— Şi ecranele?

— Crezi că eşti singurul specialist? Nu sunt dispus să-ţi înghit crimele şi să nu te pot pedepsi. Pentru asta sunt în stare să propun amânarea acţiunii.

Am tăcut. Dinks era un dur al spaţiului cosmic.

Cunoşteam acest tip de om. De tânăr, călătorise pe navele galactice, izbindu-se de tot felul de greutăţi, privaţiuni şi pericole. În spaţiu, bunul cel mai de preţ era viaţa. Totul, dar absolut totul de pe o navă concura la menţinerea şi apărarea ei. Atentatul la viaţă era ceva inadmisibil.

— Ai amuţit? Sau fabrici o poveste?

I-am povestit lui Dinks de moartea lui Hector, în condiţii similare cu cea a lui Panzer, adică fără intervenţie umană directă, de simptomele curioase pe care le prezentase şi de faptul că nici contrainformaţiile, şi nici Centrul de Supraveghere Astronautică nu reuşiseră să

găsească vreun fir care să permită construirea unei ipoteze plauzibile. Am considerat că nu merită să-i comunic şi concluziile mele şi ale Alanei asupra acestui subiect. Aşa a aflat despre amnezia mea. De a doua, nu şi de prima, care nu avea de ce să-l intereseze.

— Ce zici, Dinks?

— Poveşti!

Trebuia să-l fac să înţeleagă că spusesem adevărul. Îmi venise o idee.

— Ascultă, Dinks. Bănuiesc că percheziţia mi-au făcut-o nişte băieţi simpatici. Doar nu era să te dai pe mâna unora pe care să nu-i ai sub control.

— Şi ce-i cu asta?

— Pe noptiera mea se afla o mapă roşie. Era copia dosarului cazului Hector-Poe. Poate a fost vreunul curios şi l-a răsfoit. Pozele cel puţin, fiind color, imposibil să nu le fi atras atenţia. Vezi, poate ai confirmarea spuselor mele chiar pe navă şi nu va mai trebui să amorţesc aici ca un câine turbat.

Dinks a aruncat o privire mărunţelului. Probabil că

acesta era mâna lui dreaptă.

— Du-te, Dinks! Până vii, îi consult.

Aşa deci. Mărunţelul era medicul navei.

Dinks a ieşit. În silă, ca să-mi arate că nu execută cu plăcere „însărcinările“ primite de la mine.

Mărunţelul a început să-şi înşire aparatura portativă.

După ce mi-a montat tot felul de traductori, s-a instalat la terminalul din cameră. Era foarte rapid şi inspira încredere. De ce oare se alăturase lui Dinks?

— Nu prezinţi nicio urmă de amnezie.

Cum numai eu aveam montaţi traductori, însemna că

mie mi se adresa.

— Sunt ca un taur, după diagnosticul confratelui dumitale Bingsley.

— Te-a îngrijit el? A fost şeful promoţiei mele. Bun băiat!

— El zicea că nu prezint urme ale amneziei.

— Nu-i ceva anormal. Ţi-ai revenit complet, acesta-i motivul.

— Panzer avea neuronii măriţi?

La întrebarea Alanei, doctorul a ridicat sprâncenele a mirare.

— Nu l-am consultat cu prea mare atenţie. Am constatat numai decesul şi faptul că transformările din creier sunt ireversibile.

— Aveţi pe navă aparatură specializată pentru o astfel de investigaţie?

— Avem.

— Vă rog să ne faceţi şi nouă determinări în acest sens, a continuat Alana, neimpresionată de perplexitatea doctorului.

— Ştiam că eşti critic de artă. Dinks spunea ceva despre pictura secolului XX.

— Are dreptate, dar am citit dosarul roşu despre care vorbea Poe şi de acolo am reţinut ideea.