Am tăcut toţi trei. Pe terminalul calculatorului a început să clipească un beculeţ. Imediat am simţit că pot să mă întorc pe spate. Dinks oprise anihilarea motorie.

Deci avusesem dreptate. Unul dintre spărgători – le ziceam aşa fiindcă îmi spărseseră videotelefonul şi televizorul – îşi băgase nasul în dosarul roşu, văzuse poza lui Hector şi,

probabil dezgustat, îl azvârlise după noptieră.

— Avem noroc nu glumă, Alana, nu?

Alana se ridicase de pe pat şi-şi masa mâna dreaptă.

Stătuse pe ea până îi amorţise. Mi-a făcut cu ochiul. Ştia că suntern ascultaţi de la punctul de comandă.

— Aveţi, a confirmat din cadrul uşii Dinks. Nu vă puteţi plânge.

Nu puteam să-mi dau seama dacă trăsese cu urechea prin uşa întredeschisă sau ne ascultase la vreun difuzor.

— Te bucuri pentru noi? Cât altruism! i-am aruncat-o

„şefului“, ca să nu se mai arate atât de încruntat şi important.

— În loc să faci pe spiritualul, mai bine mi-ai spune cum a murit Panzer. Şi de ce n-a murit până la venirea voastră. Am presimţit eu că varianta de rezervă a planului Hector ne va aduce pe cap numai belele.

— Şi pe noi ne interesează cauza morţii lui Panzer, s-a auzit vocea calmă a Alanei.

— Ei, nu mai spune...

— Mi-au solicitat nişte investigaţii neuronice, i-a tăiat doctorul elanul.

— Explicaţi-vă, domnişoară critic de artă! a continuat Dinks să fie ţâfnos.

— Când a murit Hector, Poe şi Mae, participanţi şi ei la scena respectivă, au prezentat mici semne de dilatare a neuronilor.

— Poate de frică.

— Poate. Dar dacă ai fi puţin mai calm şi ceva mai deştept, ţi-ai da seama că asta este o dovadă acceptabilă a faptului că decesul lui Panzer are cauze exterioare.

— Adică cineva, nu ştim cine, în loc să tragă cu pistolul, a tras cu... naiba ştie ce şi l-a ochit pe Panzer. Iar voi aţi încasat aşa... o doză submortală, care v-a făcut să

leşinaţi puţin?

— Pe noi puţin, dar pe Nack suficient ca să-i şteargă

memoria.

Dinks a căzut pe gânduri. Argumentele Alanei nu puteau fi combătute prea uşor.

— Ce zici, le fac investigaţiile?

Întrebarea doctorului era binevenită. Îl ajuta pe Dinks să găsească o cale onorabilă de a-şi lămuri îndoielile.

— Dă-i drumul, Stan! a mormăit ursuz, după care s-a făcut nevăzut în direcţia cabinei de comandă.

— Haideţi la mine în cabinet, a spus Stan calm şi a pornit rapid, cu picioarele lui mici şi scurte, într-o direcţie în care eu şi Alana nu mai fusesem.

Ne-am ridicat de pe pături, ne-am luat de mână şi, încet-încet, am ajuns în cabinetul doctorului. Dotarea acestuia întrecea orice aşteptare. Bingsley putea să fie invidios pe fostul lui coleg de facultate.

— „Marea Idee“ nu este zgârcită cu dotările medicale, am continuat eu să fac pe antipaticul, deşi Stan începuse să-mi placă.

— Aici vor fi remontaţi cei care vor evada de pe Nicrom, a spus Stan fără să dea semne că ar fi divulgat un secret.

— Dacă ne spuneţi asta cu atâta nonşalanţă, înseamnă

că sunteţi sigur că vom servi „Marea Idee“ până la sfârşitul zilelor noastre, a raţionat cu voce tare Alana, a cărei logică începuse să mă pună pe gânduri. Psiholog, psiholog, dar nici chiar aşa! Sesiza întotdeauna esenţialul.

Dacă această calitate nu era întâmplătoare, dacă se manifestă întotdeauna, trebuia să fiu atent cu fata asta. În plus, Stan, care nu ştia ce discutase Dinks cu mine, îmi confirma, fără să ştie, raţionamentul privind menirea mea pe navă. Sau ascultase...

Stan meşterea ceva la aparatura lui sofisticată şi ne privea din când în când zâmbitor. Nu dorea să-i dea dreptate cu voce tare, dar faţa lui mare exprima asta. Să-i fi fost frică de faptul că eram ascultaţi? Atunci însemna că

ne simpatiza şi încerca, atât cât putea, să ne ajute.

Cred că şi Alana a înţeles ca şi mine mimica doctorului, fiindcă a schimbat vorba:

— Credeţi în ipoteza cauzei externe a morţii lui Panzer?

— Sunt om de ştiinţă. Încep să cred numai după ce văd. Hai, Poe, ia loc pe scăunel.

Obiectul pe care mi-l arăta era un fotoliu enorm, cu tot felul de fire şi de aparate. M-am instalat fără să mă înfior.

„Sejurul“ la Bingsley îmi prinsese bine. Stan a meşterit

ceva la calculator, mi-a montat nişte traductori la fel de reci ca şi cei ai confratelui său şi a început să şuiere admirativ la cifrele pe care o imprimantă rapidă le înşira ascultătoare pe banda de hârtie. Mi-a scos firele şi i le-a montat Alanei, căreia i-am cedat locul, ca un cavaler ce eram. Nici ea nu părea impresionată de aparatura doctorului Stan. Acesta a scos acelaşi şuierat în faţa cifrelor proprietatea Alanei, i-a desfăcut acesteia traductorii, mişcându-şi cu îndemânare mâinile lui mici, ca de copil, apoi ne-a invitat pe o canapea. Am primit fiecare câte un pahar cu o băutură maronie, după care, satisfăcut parcă de peisajul pe care-l compuneam, a început:

— Aţi avut dreptate! Amândoi prezentaţi mici dilatări neuronice. Acum ştiu cum să-l tratez pe bietul Nack.

— Când era zdravăn, nu prea i se putea zice „bietul Nack“, am intervenit eu.

— Pe nava noastră, cam toţi băieţii sunt aşa. Au avut o viaţă grea, plină de primejdii şi spaime, şi de aceea nu mai sunt sensibili la vorbe bune sau la ochi frumoşi.

— Avem nevoie de vreun tratament oarecare?

La întrebarea mea, Stan şi-a ţuguiat buzele şi a clătinat din cap, după care a spus:

— Cam o lună nu aveţi voie să faceţi eforturi intelectuale. Ăsta-i tot tratamentul.

M-am uitat la Alana. Pentru a doua oară, azi, îmi făcea cu ochiul.

Ne-am întors în cabina noastră. După ce se lămurise că

nu-l omorâserăm noi pe Panzer, Dinks nu ne mai băga în seamă. Ar fi trebuit să vizităm nava. Asta ar fi fost cea mai firească reacţie a unor prizonieri, dar Alana mă trăsese de mână către cabină. Cu toate că eu conduceam investigaţiile, am considerat că, neavând cu ce să-i înlocuiesc iniţiativa, fiindcă nu aveam nicio idee demnă de remarcat, era mai bine să o urmez. Ajunşi în apartament, n-am început imediat să vorbim. Alana se tot foia prin cameră, fără să-mi arunce vreo privire. Începusem să mă