Mi-am curăţat două mere şi o portocală. Panzer nu terminase studiul manichiurii sale. Se făcea că nu mă
bagă în seamă. Deci, să reluăm, Grant şi Gatt nu ştiau totuşi destul de multe despre „Marea Idee“, fiindcă nu i-ar fi lăsat pe Dinks şi ai lui să zburde prin oraş, să răpească
oameni şi să mai şi decoleze nestingheriţi. Formaţia mea matematică mă obliga însă să ţin cont şi de varianta contrară. Dacă Grant şi Gatt îi lăsaseră în mod deliberat să-şi facă de cap, să mă răpească, să-mi facă propuneri, adică să-şi dea planul pe faţă? Care din cele două variante era adevărată? Care...
— Ce-ţi mai doreşte sufleţelul?
Panzer îşi pierduse răbdarea. Cred că mâncasem merele mai zgomotos decât scria în cărţile de maniere elegante, fiindcă fusesem dus pe gânduri şi, probabil, paznicul meu avea ureche muzicală. I-am zâmbit cuceritor şi i-am răspuns:
— Obişnuiesc şi puţină brânză cu hrean ras.
Panzer a pufnit pe nas şi a dat comanda. Microfonul pe care-l avea fixat pe gât, lateral, funcţiona impecabil, fiindcă, după puţin timp, Nack a apărut cu cele cerute.
— Domnul mai doreşte ceva? a întrebat Panzer zeflemitor. Voia să-mi arate că nu dă doi bani pe mine, dar că avea ordin să se poarte frumos, iar el ştia ce-i acela un ordin primit de la superiori.
— Da. Să ajung să-ţi dau ordine.
Panzer a rămas perplex în faţa obrăzniciei mele.
— Nu te sili să-mi dai o replică spirituală că ţi se ard circuitele! Las-o moartă şi fă-mi loc! Cabină este pentru o singură persoană.
Panzer a înghiţit în sec. Dinks avea ceva autoritate pe navă dacă individul nu mi-a aruncat cu nimic în cap. A strâns din dinţi şi a părăsit cabina.
Am rămas singur. Puteam să mă mişc. În scurt timp trebuia să iau o decizie. Făceam pe eroul şi rămâneam în
afara „Marii Idei“ sau colaboram şi aflam despre ce era vorba, urmând să le pun beţe în roate la momentul potrivit? Aparent, lucrurile păreau simple, dar ideea colaborării condiţionate avea un element slab. Puteam eu oare, singur, să le pun beţe în roate la momentul potrivit?
Că doar nici ei nu erau nişte copii, nevinovaţi şi naivi, care să mă creadă ataşat unei „idei“ în care, până acum, nu aveam de ce să cred.
Mi s-a strâns din nou inima. Alana! Cc s-ar alege de ea dacă n-aş colabora?! Săraca fată! Ce soartă! Să vii pe Pământ cu o bursă de studii şi să te trezeşti pe o navă, fără să fii întrebată dacă-ţi surâde o asemenea excursie, la cheremul unor brute.
M-am concentrat şi mai mult. Trebuia să accept colaborarea dacă doream ca Alana să nu păţească ceva.
Mă voi lăsa greu, ca să nu pară suspect, dar voi colabora.
Ei aveau nevoia de un specialist în ecrane magnetice superdense. Nava nu dispunea de dispozitivele necesare, ceea ce însemna că urma să ne oprim pe un corp ceresc, în vederea dotării ei cu un asemenea ecran. „Marea Idee“
provenea de pe Nicrom, adică dintr-un loc fără întoarcere, deci... Şi în momentul acela mi s-a luminat mintea. Sigur că da! Era mai simplu decât se putea crede. Dinks nu dorea ecran magnetic superdens pentru nava lui, ci pentru cei de pe Nicrom. Containerele cu minereuri ajungeau pe Spacelab prin tunele magnetice, rezultat al interacţiunii câmpului magnetic al planetei cu un ecran magnetic superdens de formă toroidală. Dinks dorea de la mine, probabil, o altă interacţiune între cele două câmpuri, una de tip moale, astfel încât acceleraţiile la care să fie supuşi cei care treceau prin tunelul magnetic să fie de maximum 3 g şi nu de 100 g, la cât ajungeau containerele cu minereu. Acceleraţiile uriaşe înlăturau orice gând de evadare pe această cale. Problema devenea serioasă. Dacă
raţionamentul meu era corect, însemna că Dinks servea
„Marea Idee“, dar mijlocul de a o pune în practică era
deţinut de cei de pe Nicrom. El era doar o unealtă, asigura evadarea.
Colaborarea mea cu ei, în cazul când acceptam, devenea însă dificilă. Nu era suficient dacă spuneam „da“.
Trebuia să şi fac ceea ce nu încercase nimeni până atunci.
Să scot oameni dintr-un loc de unde nu se putea ieşi.
Păcat că nu citisem istoria tentativelor de evadare de pe Nicrom. În cei 500 de ani, de când funcţiona ca închisoare galactică pentru criminali periculoşi, se înregistraseră
multe, care mai de care mai ingenioase. Dar rămăseseră
numai tentative.
Descoperirea făcută m-a mai liniştit. Bănuiam ce se aştepta de la mine. De unde ştiau însă cei de pe navă că
eu, locotenentul expert Poe, eram în stare să duc la bun sfârşit lucrarea cu interacţiunea moale a celor două
câmpuri? E adevărat, lucrasem cu ecranele magnetice superdense de la început, dar numai la nivel de navă
extragalactică şi numai din punctul de vedere al apărării acesteia de asteroizi, meteoriţi sau câmpuri de radiaţii.
Rezolvasem adică probleme de ciocniri. Hector la fel. Cine le spusese că noi eram oamenii necesari?
Dacă tentativa lor reuşea, se umplea iar Galaxia de criminali. Cu câtă trudă fuseseră izolaţi pe Nicrom! Cu ce consum de energie şi de vieţi omeneşti! Iar eu, acum, trebuia să lucrez întru anularea acestui efort uman deosebit. Dilema devenea uriaşă.
Un fâşâit m-a anunţat că uşa cabinei s-a deschis.
Stăteam pe pat cu spatele la uşă, decis să nu mă întorc.
Fâşâitul s-a repetat. Uşa se închisese deci. Cu atât mai bine. Eram prea răscolit ca să le mai suport mutrele.
În cabină s-a făcut linişte. Dar o linişte parfumată. Un miros suav de avocado m-a făcut să mă întorc cu faţa către uşă. Pe fondul acesteia stătea... Alana, care se uita speriată la mine.
— Te-au bătut?
