— Alana!
S-a ghemuit lângă mine, speriată. Camera TV de pe peretele vecin transmitea lui Dinks o imagine care-i umplea inima de bucurie. Dragostea mea pentru Alana trebuia să fie cheia înfrângerii mele. Aşa că era bine ca ea să ştie asta.
— Suntem priviţi, fată dragă!
— Şi ascultaţi, a completat ea zâmbind. Te-au bătut?
— Ai o idee fixă. Nu.
— Aşa mi-au spus.
— Te-au păcălit. În lumea noastră, bătaia nu se mai practică. E un obicei învechit. Acum se lucrează cu sugestionare subliminală.
O scânteie de înţelegere a trecut prin ochii Alanei.
— Cu tine cum s-au purtat?
Întrebarea mea avea un scop clar. Era mai mult pentru Dinks decât pentru Alana.
— Bine. N-am ce Ie reproşa.
— Atunci cine ţi-a băgat în cap că m-au bătut?
— Un tip cu o faţă lungă şi gropiţă în bărbie. Îi spunea altuia blond că o să-ţi rupă oasele cu prima ocazie.
— Ce zici, colonele? m-am adresat eu camerei de luat vederi. Şi mai vrei colaborare sinceră şi neprecupeţită, în vreme ce bătăuşii tăi intenţionează să-mi rupă oasele.
— Cu cine vorbeşti? m-a întrebat, mirată, Alana.
— Cu cel mai mare şef de pe navă.
Uşa a fâşâit iar şi „şeful“ a apărut în cadrul ei.
— Cu mine, domnişoară. Noi doi n-am avut ocazia să
ne întâlnim încă. Am gândit că-i mai plăcut să ne vedem în trei.
Alana a devenit ceva mai rigidă. Dinks îi inspira, evident, repulsie. Parcă l-ar fi cunoscut.
— Stai jos, Dinks! am intervenit eu. Apoi, adresându-mă fetei: În concepţia colonelului, orice încercare a mea de nesupunere are un remediu sigur: tu.
Dinks a zâmbit forţat. Nu se aştepta să fiu aşa de direct.
— Parcă poţi să nu te supui?! a întrebat Alana.
Remarca fetei a lăţit un zâmbet fericit pe faţa colonelului. Poziţia luată de Alana îi convenea de minune.
Nu rămâneam decât eu de convins. Era periculos să cedez prea repede, aşa că mi-am început jocul.
— Cum vorbeşti? Nu te recunosc. De ce să mă supun?
La ce să mă supun? Eu stăteam liniştit la mine acasă, mă
tratam după amnezia suferită şi deodată mi se pune viaţa în pericol. De unde ştia Dinks că pot suporta acceleraţiile decolării fără să-mi dăuneze? De ce nu s-a gândit că dacă
eram sănătos lucram, nu stăteam în concediu medical?
Adică pe Pământ sunt inapt de muncă, iar aici pot lucra?
Ştii ce înseamnă asta? Că puţin le pasă de sănătatea mea.
Sunt doar o biată unealtă de care au nevoie acum, nu sunt un om, un colaborator. Asta este, aşa că supunerea mea nu are suport moral suficient.
— Nu ai dreptate, Poe! mi-a răspuns Alana. Nu avem nici eu, nici tu statut de colaboratori. Uiţi că suntem prizonieri? Că ne pot strivi ca pe nişte muşte? Eu vreau să
mă întorc acasă, pe Alfa Centauri.
Am îngheţat. Păi, Alana era de pe Sirius. Ce tot spunea ea?
Ca Dinks să nu-mi observe stupoarea, am lăsat capul în jos, ca şi cum aş fi meditat la cele spuse de Alana. Deci, asta era. Alana mi-a dat un semnal că tot ce spunea era fals. Nu trebuia să o dau de gol, dar şi ea trebuia să
înţeleagă poziţia mea, să ştie că nu vreau să mă las uşor, că vreau să pun condiţii, să primesc garanţii.
— Când am fost la anticariatul bătrânului Io, parcă
spuneai că doreşti să rămâi pe Pământ.
O lumină trecu prin ochii albaştri ai fetei. Comunicarea se stabilise. Când doream să ne anunţăm că nu credem în ce spunem, trăgeam o minciună zdravănă.
