— În afară de evadare.

— Ţi-a trecut asta prin căpşor?

— Bineînţeles. Dacă nu mă făceam critic de artă aş fi fost un mare detectiv.

— Ei, nu! Talentul ăsta îl ţii foarte bine ascuns, dacă

n-am reuşit să-l întrevăd până acum.

Am râs amândoi, bine dispuşi de cel de-al doilea păhărel.

Ne-am petrecut după-amiaza hoinărind pe navă.

Trebuia să ne cunoaştem închisoarea cât mai în amănunt, dacă doream să supravieţuim. Am vorbit tot felul de fleacuri, astfel încât să părem cât mai fireşti celor ce ne supravegheau. Evenimentele se precipitaseră în asemenea măsură, încât dragostea noastră devenise firească şi reciproc acceptată, fără declaraţii, fără jocurile mici şi nevinovate de care-şi aduc aminte cu mare plăcere oamenii maturi. Ne iubeam firesc şi frumos, parcă de când lumea.

A doua zi dimineaţă m-am trezit târziu. Nu fusesem obosit de hoinăreala pe navă, ci mai mult de emoţiile prin care trecusem.

Alana stătea rezemată de perne şi citea o carte. De unde făcuse rost de ea nu puteam să-mi dau seama.

— Bună dimineaţa!

— Bună!

— Ţi-e foame?

— Dar ţie?

— Şi mie.

Ne-am spălat şi am mâncat ce ni s-a adus în cameră.

Porţiile erau mari şi gustoase, pe măsura foamei ce ne încerca.

— O să ne îngrăşăm, dacă...

— Nu ne lasă el, Dinks.

Remarca mea i-a provocat Alanei o scurtă încruntare a sprâncenelor. Uitam mereu că suntem supravegheaţi. Mai ales când mă simţeam bine, când o mică bucurie zilnică

mă făcea fericit.

— Ştii ce? a spus Alana cu o voce de fetiţă alintată. Eu mă duc să-mi fac porţia de „3 g“. Tu faci ce vrei.

Am înţeles, însă, după modul cum mi-a strâns genunchii, că în căpşorul ei se copsese ceva, aşa că mi-am propus să-mi verific perspicacitatea răspunzându-i:

— Vin şi eu.

Zâmbetul mi-a arătat că o nimerisem, aşa că ne-am legat amândoi centurile şi am dat drumul la instalaţie.

M-am uitat întrebător la Alana, dar mi-a făcut semn să

mai am puţină răbdare. Când am atins „3 g“ mi-a spus:

— Aici putem vorbi liniştiţi, fiindcă ascultarea nu funcţionează. Sistemul de antrenare introduce paraziţi extrem de puternici.

— De unde ştii?

— Am verificat ieri.

— De asta erai dărâmată?

— Ai ghicit. Am făcut două teste consecutive şi m-am cam solicitat.

— Ce teste?

— Am spus vrute şi nevrute. Faţă de ce am spus, trebuia să se reacţioneze.

— Nu crezi că mică percheziţie din sala de mese a fost provocată de recitalul tău?

— Nu. Însă înainte de a afla ce anume a provocat-o, dă-mi voie să-ţi comunic ceva extrem de important.

— Zi repede, că se opreşte... „vorbitorul“.

— Pe navă se lucrează cu imagini subliminale. Cred că

aşa se obţine supunerea totală a echipajului. N-ai văzut că

arată de parcă ar fi de pe altă lume? Şi dacă se emite mereu, înseamnă că nu toţi sunt convertiţi la „Marea Idee“.

— Dar Dinks, Haupt şi ceilalţi? Ei sunt imuni?

— Nu, însă au ca şi mine, probabil, pregătire antisubliminală.

— Tu?

— Da. Noi, psihologii, nu trebuie să fim influenţaţi de mediu, tocmai pentru a putea fi obiectivi.

— Şi eu? Eu de ce nu simt tratamentul lor de cuminţire?

— Cu tine este ceva ce nu înţeleg nici eu.

N-am putut continua conversaţia fiindcă am început să

simţim cum mica cuşca intră în decelerare.

Am ieşit zâmbind din „3 g“-ul nostru, devenit confesor.

Nu trebuia să ne trădăm printr-o mimică încruntată. Urma ca până după masă, când mai puteam face o „plimbare“