nu ne pierdem vremea.

Explicaţia lui Haupt mi-a dovedit două lucruri. Unu –

că nu mă simpatiza deloc, deşi pe el nu-l prea luasem peste picior. Doi – că făcea parte din conducere, fiindcă

Dinks nu-l pusese niciodată la punct ca pe Nack. Însemna că şeful armelor de pe navă răspundea de un sector important din „ Marea Idee“, din planurile ei.

— Află, i-am răspuns eu lui Haupt, că de ecranele magnetice superdense ne ocupam şi eu, şi Hector. E

adevărat că el a fost numărul unu în treaba asta, dar cel care a făcut programele şi a concretizat ideea am fost eu.

El singur a recunoscut că, fără mine, rămâneau până azi o teorie îndrăzneaţă, tehnic posibilă, un demers ştiinţific interesant. Şi mai află că dacă-l răpeaţi pe Hector făceaţi o mare greşeală, care putea compromite „marea voastră

idee“. El era un teoretician înnăscut, dar un practician diletant. Nu ştia să repare nici decodificatorul de la uşa de intrare. Era un antitalent practic. Sau poate am înţeles eu greşit şi vouă vă trebuia nu un tip care să vă facă efectiv ecranul, ci unul care să vă explice bazele lui teoretice. Da?

Haupt a înghiţit replica mea, nu înainte însă de a se uita la Nack ceva mai crunt decât îi era felul. Acesta a reacţionat imediat, repezindu-se la mine:

— Ce te lauzi atâta?

— V-aţi interesat vreodată, fiindcă bănuiesc că aţi cules ceva informaţii înainte de a vă decide să-l răpiţi pe Hector, v-aţi interesat deci cine a lucrat la echiparea navei extragalactice? Aţi întrebat cine a făcut orbitele de probă?

Dacă nu aţi fi lucrat cu diletanţi, probabil Hector ar mai fi trăit şi azi.

— Auzi, Nack? a întrebat Haupt cu o intonaţie ce nu prevedea nimic bun.

— Pe el l-aţi pus să culeagă date? Păi nu-l vedeţi ce faţă

are?

Hohotele mele de râs încercau o dezbinare în trio-ul din faţa mea. Nack greşise.

— Am pierdut două luni din cauza lui, a mormăit Haupt către Dinks.

Semăna a reproş adresat şefului. Deci Dinks organizase acţiunea pe Pământ. Acesta, sesizând momentul de criză, a schimbat vorba:

— Bine că până la urmă am pus mâna pe cine trebuia!

Când te apuci de treabă?

— Când o să am ce-mi trebuie. Doar nu crezi că două

casete sunt suficiente ca să realizez un tunel magnetic superdens.

Ultima mea afirmaţie i-a pus pe gânduri. S-au uitat unul la altul, de parcă ţineau un consiliu mut, şi apoi Haupt m-a întrebat:

— Cam de ce ai nevoie?

— În primul rând de un calculator puternic, apoi de caracteristicile exacte ale modulului de salvare ce va fi utilizat la transport. După aceea, vă mai spun.

— Spune-ne acum totul. Dacă sunt lucruri pe care nava nu le are, vom transmite pe Nicrom şi ne vor aştepta în containere de minereuri pe orbita de încărcare-descărcare.

Ia te uită ce organizare!

— Nu te mira, interveni Haupt. Obiectele pot părăsi planeta, fiindcă nu sunt deranjate de acceleraţiile uriaşe necesare decolării.

Haupt era periculos cu intuiţia lui. Sau eu nu învăţasem încă să-mi ascund suficient de bine gândurile.

— Deci?

Întrebarea o pusese Dinks. N-avea rost să fac pe misteriosul, fiindcă se putea ca Haupt să ştie ceva despre ecranele superdense şi să sesizeze nepotrivirile din relatările mele. Aşa că m-am decis să fiu corect în ce priveşte crearea ecranului, dar să-i trag altfel pe sfoară.

— Caracteristicile modulului, corelate cu valorile exacte ale câmpului gravitaţional al planetei, vor stabili împreună

mărimea generatorului antigravitaţional. Deplasarea modulului poate fi asemănată cu cea a unui şlep pe un canal cu ecluze. Generatorul creează în spatele modulului un ecran superdens care anulează local o parte din câmpul gravitaţional, aducîndu-l la o valoare comparabilă

cu cea de pe Pământ. Se realizează astfel o deplasare cu propulsie normală pe o distanţă limitată. Modulul se va opri apoi până când va reuşi să refacă ecranul superdens şi, tot aşa, bucată cu bucată, când suspendat, când în mişcare, va ajunge la o distanţă la care efectele uriaşului Nicrom vor fi simţite mai puţin.

— Corect, a spus Haupt. Să vedem treaba în final.

— Stai, Haupt, mai e ceva. Cum va coborî modulul pe Nicrom fără să se distrugă?

— Dacă-l telecomandăm şi-l dotăm cu şase paraşute, treaba este rezolvată.

Nu înţelegeam unde bătea Nack cu întrebarea lui, fiindcă problema coborârii pe Nicrom nu exista. Urma să

se procedeze ca şi cu hrana, cu recipientele pentru minereuri sau cu rachetele purtătoare.

— Apare totuşi un inconvenient, a continuat Nack zâmbind strâmb şi prevenindu-mă prin asta că urma să

mi-o plătească pentru că-l ironizasem. Cum crezi că vor putea cei de pe Nicrom să manevreze ecranul superdens fără nicio pregătire prealabilă?

Aha! Uite unde bătea! Voia să mă trimită pe Nicrom.

Haupt şi Dinks tăceau, dar se vedea că aşteptau cu mare interes răspunsul meu. Gândeam cu viteză. Dacă

refuzam, n-ar mai fi avut încredere în ecranul superdens.

Dacă acceptam, riscam un accident sau, după ce-i aduceam în afara zonei periculoase, puteam fi eliminat din combinaţie fiindcă ştiam prea multe. Cunoşteam persoanele din fruntea ,Marii Idei“. Nack studiase sau intuise ambele variante şi se bucura că nu aveam nicio ieşire. Pentru el, eram un cadavru de pe acum. Am decis

să bravez şi să caut, în timpul câştigat astfel, o a treia variantă care să nu însemne eliminarea, ci cooptarea mea în confreria asta nenorocită.

— Am să manevrez eu modulul atât la coborâre, cât şi la urcare. Bineînţeles, dacă nu aveţi nimic de obiectat.

— Dimpotrivă, a răspuns Dinks, mulţumit de cele auzite, asta va fi pentru noi garanţia loialităţii tale.

Parcă şi Haupt mă privea mai amabil. De Nack nu mai vorbesc. Îmi rânjea tot timpul.

— Ce-mi oferiţi în prima etapă? Nu de alta, dar vreau să