— Dacă ne spuneţi asta cu atâta nonşalanţă, înseamnă
că sunteţi sigur că vom servi „Marea Idee“ până la sfârşitul zilelor noastre, a raţionat cu voce tare Alana, a cărei logică începuse să mă pună pe gânduri. Psiholog, psiholog, dar nici chiar aşa! Sesiza întotdeauna esenţialul.
Dacă această calitate nu era întâmplătoare, dacă se manifestă întotdeauna, trebuia să fiu atent cu fata asta. În plus, Stan, care nu ştia ce discutase Dinks cu mine, îmi confirma, fără să ştie, raţionamentul privind menirea mea pe navă. Sau ascultase...
Stan meşterea ceva la aparatura lui sofisticată şi ne privea din când în când zâmbitor. Nu dorea să-i dea dreptate cu voce tare, dar faţa lui mare exprima asta. Să-i fi fost frică de faptul că eram ascultaţi? Atunci însemna că
ne simpatiza şi încerca, atât cât putea, să ne ajute.
Cred că şi Alana a înţeles ca şi mine mimica doctorului, fiindcă a schimbat vorba:
— Credeţi în ipoteza cauzei externe a morţii lui Panzer?
— Sunt om de ştiinţă. Încep să cred numai după ce văd. Hai, Poe, ia loc pe scăunel.
Obiectul pe care mi-l arăta era un fotoliu enorm, cu tot felul de fire şi de aparate. M-am instalat fără să mă înfior.
„Sejurul“ la Bingsley îmi prinsese bine. Stan a meşterit
ceva la calculator, mi-a montat nişte traductori la fel de reci ca şi cei ai confratelui său şi a început să şuiere admirativ la cifrele pe care o imprimantă rapidă le înşira ascultătoare pe banda de hârtie. Mi-a scos firele şi i le-a montat Alanei, căreia i-am cedat locul, ca un cavaler ce eram. Nici ea nu părea impresionată de aparatura doctorului Stan. Acesta a scos acelaşi şuierat în faţa cifrelor proprietatea Alanei, i-a desfăcut acesteia traductorii, mişcându-şi cu îndemânare mâinile lui mici, ca de copil, apoi ne-a invitat pe o canapea. Am primit fiecare câte un pahar cu o băutură maronie, după care, satisfăcut parcă de peisajul pe care-l compuneam, a început:
— Aţi avut dreptate! Amândoi prezentaţi mici dilatări neuronice. Acum ştiu cum să-l tratez pe bietul Nack.
— Când era zdravăn, nu prea i se putea zice „bietul Nack“, am intervenit eu.
— Pe nava noastră, cam toţi băieţii sunt aşa. Au avut o viaţă grea, plină de primejdii şi spaime, şi de aceea nu mai sunt sensibili la vorbe bune sau la ochi frumoşi.
— Avem nevoie de vreun tratament oarecare?
La întrebarea mea, Stan şi-a ţuguiat buzele şi a clătinat din cap, după care a spus:
— Cam o lună nu aveţi voie să faceţi eforturi intelectuale. Ăsta-i tot tratamentul.
M-am uitat la Alana. Pentru a doua oară, azi, îmi făcea cu ochiul.
Ne-am întors în cabina noastră. După ce se lămurise că
nu-l omorâserăm noi pe Panzer, Dinks nu ne mai băga în seamă. Ar fi trebuit să vizităm nava. Asta ar fi fost cea mai firească reacţie a unor prizonieri, dar Alana mă trăsese de mână către cabină. Cu toate că eu conduceam investigaţiile, am considerat că, neavând cu ce să-i înlocuiesc iniţiativa, fiindcă nu aveam nicio idee demnă de remarcat, era mai bine să o urmez. Ajunşi în apartament, n-am început imediat să vorbim. Alana se tot foia prin cameră, fără să-mi arunce vreo privire. Începusem să mă
enervez. Aşa se întâmplă când cedezi iniţiativa subalternilor. Alana a spus, în sfârşit:
— Nu te mai agita atâta, dragule! Ai răbdare, fiindcă
atât ne-a mai rămas.
Apoi fata s-a dus să studieze cabina de antrenament cu accelerator până la 3 g. Ei, poftim, dumneaei îi ardea acum să-şi menţină forma fizică! Nu mi-am conturat bine gândul şi cabina s-a şi pus în funcţiune. Nu era chiar insuportabil zgomotul, aşa că m-am decis să-mi văd de-ale mele. Am plecat să-l caut pe Dinks. Ştiam încotro să merg, dar orientarea mea pe navă îmi era uşurată de faptul că
făcusem practică pe ceva similar. Am trecut cu un pas voit leneş peste grupul generatoarelor atomice şi am deschis uşa cabinei de comandă, formând pe tastatura de lângă
tocul uşii numele meu. Faptul că uşa s-a deschis arăta că
fusesem luat în evidenţă şi comunicat calculatorului central.
— Salutare, Poe! m-a întâmpinat Dinks, stând cu spatele la uşă.
Cum naiba de mă văzuse?
— Nu te mira! Când ţi-ai format numele pe tastatură, acesta a fost afişat pe comanda centrală. Am fost de acord să intri, altfel stăteai afară.
— Uşa asta nu-i comandată nominal?
— Ba da, însă cere şi acordul comandantului. Este singura de acest gen. Celelalte reacţionează la nume şi se deschid automat.
— Dacă formăm Dinks, în loc de Poe, mi se deschidea?
— Nu, bătrâne! În niciun caz. Calculatorul central memorează întotdeauna locul unde ai deschis ultima dată
o
uşă, analizează unde puteai ajunge şi, dacă apare că
exişti concomitent în două locuri despărţite de o uşă, blochează ambele compartimente şi dă alarma.
— Ca să vezi!
Atâta am putut spune, fiindcă atenţia mea era îndreptată spre contorul de timp de pe panoul central. Ora navei – 31,20 a.m. Oră pe Pământ – 19,30. Eram de patru
zile în spaţiu. Dacă Dinks mă primise în comanda navei însemna că se aştepta să-mi ordonez timpul, aşa că, fără
