să mă feresc, mi-am reglat ceasul de la mâna după orele citite. Dinks mă privea nepăsător, cu un zâmbet ce-i flutura în colţul mai lăsat al gurii asimetrice.
— La ora asta Grant doarme, a spus cu o nuanţă de zeflemea în glas.
Nu-mi plăcea să se vorbească pe tonul ăsta despre tatăl meu adoptiv.
— Chiar şi când doarme, e bine să-ţi fie frică de el.
— Dacă eşti aici, sunt liniştit. Am marfă de schimb.
Dinks avea dreptate, dar părea naiv în privinţa posibilităţilor Centrului de Supraveghere Astronautică. O
navă galactică era o pradă minoră. Problema era ca Grant să ştie pe care dintre ele mă aflam. Aici începea greul.
— Nu ai cum să-l anunţi şi nici să nu te gândești la aşa ceva, m-a ghicit Dinks. E bine să-ţi spun asta de la început, ca să te scutesc de eforturi inutile. Spuneai că ai nevoie de linişte, aşa că ţi-am „creat“ condiţiile necesare.
— Nu eu am deschis discuţia despre Grant. Aşa că lasă
provocările!
— Am pomenit intenţionat despre Grant şi despre instituţia lui care va deveni cât de curând inutilă. De pe navă nimeni nu poate să emită fără aprobarea mea.
Calculatorul central are trei circuite de siguranţă pentru emisiuni radio în exterior. Iar codul îl ştiu numai eu.
Prostii, gândeam eu uitându-mă la Dinks cu o mină cât mai dezolată,, fiindcă era bine să-l fac să se creadă „tare“.
Dacă aş fi „stat de vorbă“ cu calculatorul lui un sfert de oră, circuitele de siguranţă ar fi devenit o carte citită, numai bună de anticariat. Navigatorii ăştia astrali se credeau atoateştiutori. Uitaseră că ei beneficiau pe nave de o tehnică de vârf, pusă la punct de noi, bieţii pământeni, şoarecii de birou, hârţogarii. Am schimbat subiectul:
— Ce face Nack?
— Stă cu firele doctorului Stan pe cap. Tratament intensiv de recuperare.
— La mine a durat două luni.
— Un navigator este mai puţin sensibil decât un pământean. Iar Nack este un tip trecut prin multe.
— Îi doresc însănătoşire grabnică.
— De unde ştie Alana de creşterea neuronilor?
— Din dosarul roşu. L-a citit la mine acasă, îngrijorată
de „absenţele“ mele.
— Ce absenţe?
— Câteodată încep să mă uit într-un punct fix şi să
povestesc ceva despre un bătrân care mi-e tată, şi alte aiureli de felul ăsta!
— Te ţine mult transa?
— Nu ştiu dacă-i transă; durează între 15 şi 30 de minute.
— Şi ce-au spus medicii care te tratau?
Nu doream să-l informez pe Dinks despre întreaga mea
„boală“. De ce să ştie că Bingsley mă găsea sănătos tun?
Ca să mă pună mai repede la lucru? Aşa că, după o tuse scurtă, care mi-a mascat ezitarea, i-am răspuns:
— Doctorii nu se deciseseră asupra diagnosticului. Unii susţineau că de vină ar fi prima mea amnezie, cea de la 10
ani, alţii că de vină ar fi „camera albă“, aşa că....
— Ai fost în „camera albă“? De ce?
— Aşa am scăpat de deportarea pe Nicrom, în calitate de criminal vinovat de moartea lui Hector. Ca să ajung acolo, un doctor m-a declarat, împotriva aparenţelor, sănătos tun.
— Bingsley?
Extraordinar, ce repede circulau informaţiile pe nava asta!
Dinks s-a pornit să râdă. Mai bine zis să se înece, fiindcă râsul parcă-i stătea în gât. Nici să râdă nu ştia.
Oare de care dintre bucuiiile mărunte, la îndemâna fiecărui om simplu, se putea bucura un dur ca el? N-am răbdat şi l-am întărâtat puţin:
— Vezi să nu te îneci.
