— Uiţi că tu nu ai mai simţit începutul emisiunii? Asta nu are nicio legătură cu izolarea generatorului subliminal.

— Aşa este.

— În schimb, eu sunt sigur că s-a emis şi se emite şi acum.

— Atunci?

— Cred că semnalele sunt localizate numai pentru mine. Numai eu sunt receptorul lor.

— Te-ai înroşit la faţă, Poe. Ţi-e rău?

— Nici vorbă. Mă simt bine, dacă fac abstracţie de ameţeala care...

— Care?

— Gata! Nu se mai emite.

— Ameţeala?

— S-a dus.

— Deci nu se mai emite.

Alana şi-a însoţit afirmaţia cu o întoarcere a corpului spre Dinks, pentru a urmări imaginile videotelefonului. În cabina de comandă Haupt şi Nack se opriseră din agitaţia care-i stâpânise până atunci. Aranjau foile de imprimantă.

Când le-au pus teanc, au luat un dosar pe care au scris mare cu o pastă roşie: Cd-101.

— Ce-i cu asta? a întrebat Dinks, mirat de prim-planul ciudat care i se oferise.

ţ

— De aici se emite.

Pe ecran a apărut o hartă cosmică şi indicarea în roşu a lui Cd-101. Era din Galaxia noastră, undeva la periferie.

— Poe!

— Spune, şefule, nu te sfii!

— Aveţi voi, cei de la C.S.A., supraveghere galactică pe Cd-101?

— Din câte ştiu eu, nu. Cd-101 este un quasar, aşa că

nu aveam cum instala acolo un asemenea post.

Dinks a părăsit sala de mese.

— Ce zici de asta? m-a întrebat Alana.

— Cred că tipii îşi cunosc meseria. Cd-101 este locul de unde se emite sau...

— Sau ce?

— Îmi aduc aminte, am ocolit eu răspunsul, că Grant şi Stuve tot de Cd-101 s-au împiedicat atunci când calculatorul se iniţializa singur.

— Poe!

— Crezi că bat câmpii, nu-i aşa?

— Păi, ce să cred când vorbeşti atât de încâlcit: Cd-101... Stuve... iniţializa singur. Ce-i asta?

— Ascultă!

Şi i-am rezumat, pe şoptite, povestea pe care mi-o spusese şi mie Grant. Ce mă miră era faptul că-mi aduceam aminte cu mare claritate totul şi că simţeam că

sunt în stare de lucruri pe care nici nu le bănuisem. Era ceva ce nu mai simţisem. Cum să spun... eram, sau mai bine şi mai exact exprimat, mă simţeam disponibil, mi se

părea că ŞTIU mult mai multe decât până acum, fără însă

să pot preciza CE ştiu.

— Poe, a intervenit Alana la sfârşitul povestirii mele, eşti sigur că-i vorba tot de Cd-101?

— Nu am nicio ezitare.

Am căzut amândoi pe gânduri. Nici n-am văzut când cei patru au plecat din sală. Şi nici pe Haupt, Nack şi Dinks nu i-am auzit când au intrat.

— Ce-i? Aţi adormit?

Nack intra în scenă cu stilul său inconfundabil.

— Poe, a intervenit Dinks, ce zici de emisiune?

— Care emisiune?

— Cum, n-ai simţit-o?

— Tţţţ...

— Păi spuneai de o uşoară ameţeală, de o dilatare a neuronilor, de...

— Spuneam, atunci când se emitea. Azi însă nu s-a emis.

Ce-mi venise să mint nu ştiu, dar ŞTIAM că aşa era cel mai bine. M-am uitat la Alana şi m-am liniştit. A lăsat încet ochii în jos, semn că n-o să mă dea de gol.

— Află, domnule locotenent expert, că şi azi s-a emis.

Exact la 12,20. Numai că durata emisiunii a fost de 25 de minute în loc de cinci.