— Are nişte metode proprii de a-şi câştiga colaboratorii.
— Daaa... N-ai văzut? Te sâcâie cu tot felul de bănuieli absurde, te leagă, te acuză de crime, iar în final vrea să-i pui la picioare toată priceperea ta.
— Ce-o fi „Marea Idee“ de care ne-a tot pomenit?
— Vreo aiureală ecologistă. În ultima vreme au proliferat organizaţiile astea care protejează mediul galactic de poluare.
— Ca pe vremea străbunicilor mei de pe Alfa Centauri.
— Nu ştiu cum era pe atunci, dar acum Dinks reuşeşte să facă nesuferită orice organizaţie.
— Mergem?
— Aş mai bea ceva.
— O să devii alcoolic, a râs Alana.
— Pe nava asta orice este posibil.
— În afară de evadare.
— Ţi-a trecut asta prin căpşor?
— Bineînţeles. Dacă nu mă făceam critic de artă aş fi fost un mare detectiv.
— Ei, nu! Talentul ăsta îl ţii foarte bine ascuns, dacă
n-am reuşit să-l întrevăd până acum.
Am râs amândoi, bine dispuşi de cel de-al doilea păhărel.
Ne-am petrecut după-amiaza hoinărind pe navă.
Trebuia să ne cunoaştem închisoarea cât mai în amănunt, dacă doream să supravieţuim. Am vorbit tot felul de fleacuri, astfel încât să părem cât mai fireşti celor ce ne supravegheau. Evenimentele se precipitaseră în asemenea măsură, încât dragostea noastră devenise firească şi reciproc acceptată, fără declaraţii, fără jocurile mici şi nevinovate de care-şi aduc aminte cu mare plăcere oamenii maturi. Ne iubeam firesc şi frumos, parcă de când lumea.
A doua zi dimineaţă m-am trezit târziu. Nu fusesem obosit de hoinăreala pe navă, ci mai mult de emoţiile prin care trecusem.
Alana stătea rezemată de perne şi citea o carte. De unde făcuse rost de ea nu puteam să-mi dau seama.
— Bună dimineaţa!
— Bună!
— Ţi-e foame?
— Dar ţie?
— Şi mie.
Ne-am spălat şi am mâncat ce ni s-a adus în cameră.
Porţiile erau mari şi gustoase, pe măsura foamei ce ne încerca.
— O să ne îngrăşăm, dacă...
— Nu ne lasă el, Dinks.
Remarca mea i-a provocat Alanei o scurtă încruntare a sprâncenelor. Uitam mereu că suntem supravegheaţi. Mai ales când mă simţeam bine, când o mică bucurie zilnică
mă făcea fericit.
— Ştii ce? a spus Alana cu o voce de fetiţă alintată. Eu mă duc să-mi fac porţia de „3 g“. Tu faci ce vrei.
Am înţeles, însă, după modul cum mi-a strâns genunchii, că în căpşorul ei se copsese ceva, aşa că mi-am propus să-mi verific perspicacitatea răspunzându-i:
— Vin şi eu.
Zâmbetul mi-a arătat că o nimerisem, aşa că ne-am legat amândoi centurile şi am dat drumul la instalaţie.
M-am uitat întrebător la Alana, dar mi-a făcut semn să
mai am puţină răbdare. Când am atins „3 g“ mi-a spus:
— Aici putem vorbi liniştiţi, fiindcă ascultarea nu funcţionează. Sistemul de antrenare introduce paraziţi extrem de puternici.
— De unde ştii?
— Am verificat ieri.
