— Ca să nu mă pierd în explicaţii, am să rezum: am avut senzaţia că am devenit mai deştept.

Cabina a început să-şi încetinească mişcarea, aşa că

finalul discuţiei a fost marcat de micul chicotit scăpat de Alana la auzul concluziei mele. S-a uitat apoi rugător la mine. N-aveam de ce să mă supăr. Şi pe mine m-ar fi pufnit râsul dacă cineva mi-ar fi spus ceva asemănător.

Am făcut fiecare un duş şi ne-am culcat o oră. Apoi am început să lucrăm. Eu – la corecţiile programului, Alana –

la pictorii ei. O admirăm pentru răbdarea de a se ocupa de acest subiect numai pentru a-i duce de nas pe băieţii lui Dinks. Aşa ne-a trecut după-amiaza.

— Aş bea o bere, a rupt tăcerea Alana, cam pe la ora mesei.

— Hai!

Ne-am îndreptat spre sala de mese. Pe coridor, Alana a spus:

— Sper că de data asta ne vor lăsa în pace. De câte ori am luat masa acolo, ne-au sâcâit.

— Ce să-i faci, dragă?! Suntem prizonierii lor. E normal să ne suspecteze.

În sala de mese, peisaj neschimbat. Cei patru luau masa împreună, dar fiecare era indiferent faţă de ceilalţi şi, în general, faţă de tot ce se întrmpla în jur. Totuşi, experienţa anterioară al cărei subiect fusese Nack ne dovedise că, deşi aparent indiferenţi, cei patru puteau înregistra cu mare fidelitate evenimentele exterioare lor.

Am comandat o mâncare mai uşoară, aşa, ca înainte de culcare, şi două beri.

— Când am lucrat azi în cabina de comandă...

— E bine să discutăm asta? m-a întrerupt Alana.

I-am făcut cu ochiul discret şi un mic semn cu piciorul pe sub masă. Speram să înţeleagă că trebuia să abordăm şi subiecte „interzise“ ca să nu dăm de bănuit cu prea marea noastră discreţie. Accesul meu la calculator era în mod sigur controlat. Haupt putea să monteze în unitatea centrală un disc pe care să înregistreze apelările mele din memoria calculatorului. Şi atunci cei trei aflau de faptul că

am controlat traiectoria actuală şi că o comparasem cu ultima cunoscută.

— Nu-i niciun secret, dragă, am continuat eu dialogul.

Dacă m-au lăsat să aflu, înseamnă că au început să-mi acorde puţină încredere.

— De când e lumea, cine ştie prea multe are parte numai de necazuri.

— Ecranele superdense le voi proiecta şi realiza, practic, numai eu. Şi acum, şi de acum încolo, aşa că sunt un om necesar şi voi rămâne un om necesar! Altă metodă

de apărare nu am.

— Să sperăm că ecranele astea superdense te vor ocroti de intenţiile rele ale lui Dinks şi ale celorlalţi. Dar să

revenim. Ce spuneai că ai făcut azi?

Dialogul nostru începuse bine. Aş fi vrut să-l văd pe cel care ne supraveghea azi, ca să-i admir mutra curioasă.

— Aşaaa... Când lucram la calculator, mi-a trecut prin cap să verific traiectoria urmată de navă în drumul ei spre Nicrom. Ce crezi că am descoperit? Că suntem în avans cu o săptămână faţă de orarul stabilit.

— Eeeeei...!

— Da. Şi doar ştii că navele de transport au ruta şi orarul fixe, că nu li se permit abateri de la traseu, că sunt controlate în puncte bine stabilite prin care dacă nu trec la momentul dat se declanşează supravegherea galactică.

— Am înţeles tot ce mi-ai spus, în afară de termenul ăsta: „supraveghere galactică“. Ce-i aia?

— Un fel de, cum să-ţi spun, un fel de năvod uriaş, format din concentrări de radiaţii laser, din care nu poate scăpa nimeni. Cu acest năvod se determină poziţia exactă

a indisciplinatului, iar apoi un ghid de undă, un fel de bunic al ecranelor mele superdense, ia nava şi o conduce pe cel mai apropiat corp ceresc sau pe cea mai apropiată

staţie orbitală, ca să dea socoteală pentru abaterea comisă.

— Centrul de Supraveghere Astronautică se ocupă de asta?

— Da. Avem un serviciu întreg care face numai control de traiectorii.

— Atunci noi cum am scăpat?

— Cred că în spatele nostru, la o săptămână în urmă, o altă navă joacă rolul nostru, inducând în eroare Centrul de Supraveghere Astronautică.

— Şi noi?

— Pe noi nu ne-a depistat până acum fiindcă la ultimul punct de control eram în orar. Asta era cam în dreptul stelei duble AB-153. De acolo ne-am mărit surprinzător de mult viteza şi am câştigat un avans de o săptămână. Acum ne apropiem de Nicrom pe o traiectorie în spirală, astfel încât nava să fie mascată de planetă pentru a nu fi reperată de staţia orbitală.

— Putea o biată navă de transport să câştige o săptămână avans?

— Cred că are şi un motor fotonic suplimentar.

— Motor fotonic suplimentar? Cine să le dea o asemenea minunăţie?

— Nu-mi dau seama. Însă numai cu un asemenea motor puteau să accelereze în aşa măsură încât să câştige o săptămână avans.

— Şi nava din spatele nostru de unde a apărut?

— Aici chiar că nu ştiu ce să-ţi spun. M-am gândit şi eu la ea, dar e clar că de pe Pământ nu putea decola.

Controlul decolărilor şi al aterizărilor este perfect.

— Înseamnă că a aşteptat undeva în spaţiu apariţia noastră şi am schimbat rolurile din mers.

— Este cea mai plauzibilă ipoteză. Să pui mâna pe o navă galactică, hai, mai merge. Dar să ai două la dispoziţie...

Cam asta a fost discuţia mea cu Alana, preţ de două

beri.

CAPITOLUL 7

După ce am terminat proiectarea generatorului de ecrane superdense, am trecut la realizarea lui practică.