La sprâncenele ridicate a mirare de Nack, Dinks a răspuns cu o înclinare a capului.
— Nu trebuie să-ţi ceri scuze, Nack! De când sunt pe nava asta, numai tipi amabili ca tine am întâlnit.
— Auzi, şefule, s-a adresat Nack lui Dinks, după cât de spiritual şi de vioi e tipul, cred că ar trebui pus la treabă!
Ce concediu, ce menajare? Face treabă, mănâncă, nu face, rabdă.
Perspectiva ilustrată scurt şi concis de Nack era destul de sumbră.
— Cred că Nack are dreptate, a început Dinks cu vocea lui catifelată. Dacă începi munca de acum, când ajungem lângă Nicrom vei avea un avans şi nu vom staţiona nepermis de mult pe orbita de aşteptare.
Am lăsat capul în jos. N-aveam şanse să-i înduplec. Le era frică de interceptarea galactică a Centrului de Supraveghere Astronautică şi de aceea nu-şi puteau permite ieşirea din programul obişnuit al navei de transport.
— De frică vă grăbiţi?
— Nu-i treaba ta.
Felul în care m-a repezit Haupt nu mi-a plăcut.
Oricum, urma să lucrez pentru ei, aşa că cel mai bun lucru pe care-l aveam de făcut era să caut să aflu cât mai multe despre „Marea Idee“. Cine ştie, poate reuşeam să
scap. Aşa că am trecut la contraatac:
— În mintea mea, colaborare nu este sinonim cu supunere. Dacă în capul vostru cele două noţiuni sunt identice, vă priveşte, însă eu nu sunt dispus să suport obrăzniciile tipilor de calibrul lui Nack.
— Ia te uită! Te-ai şifonat?
— Lasă-l, Nack!
Totuşi, Dinks avea autoritate. Nack a amuţit, deşi se vedea că-i pornit să mă ia peste picior. Dinks a început:
— Uite, Poe, cum stăm. Avem nevoie de un tunel magnetic superdens prin care să coboare modulul de salvare al navei pe Nicrom.
— Poate să coboare şi fără tunel.
— Nu face pe prostul. Asta ştim şi noi. Trebuie să se şi întoarcă pe navă.
— Cu cine?
— Deja îţi depăşeşti statutul de colaborator. Nimeni de aici, în afară de mine, nu ştie cine este omul care va fi recuperat de pe Nicrom. Mai ştia Panzer, dar...
— Bine. Nu-mi pasă cine vine din iad. Oricine ar fi, tot un fel de drac este. Ce-mi puneţi la dispoziţie?
— Cele două casete furate de tine. Îţi dai seama că
acum treaba s-a descoperit şi Grant nu mai e directorul Centrului de Supraveghere Astronautică. Cu acest prilej îţi răspund la întrebarea dacă ne e frică. Nu, nu ne este frică.
Dar nu vrem să trezim bănuieli prin ieşirea din graficul de zbor. Asta ar determina verificări, suspiciuni, iar noi trebuie să fim încă prudenţi.
— Încă?
— Da, încă, fiindcă va veni o vreme când alţii vor trebui să fie prudenţi cu noi.
— Cred că veţi aprecia gestul meu de a colabora acum, când, înţeleg eu, sunteţi nişte nimeni.
— Să te vedem la treabă şi mai vorbim noi despre asta.
N-ai arătat nimic din ce-ţi poate pielea. Noi contam pe Hector. Pe tine te-am luat din lipsă de ceva mai bun, ca să
nu ne pierdem vremea.
Explicaţia lui Haupt mi-a dovedit două lucruri. Unu –
că nu mă simpatiza deloc, deşi pe el nu-l prea luasem peste picior. Doi – că făcea parte din conducere, fiindcă
Dinks nu-l pusese niciodată la punct ca pe Nack. Însemna că şeful armelor de pe navă răspundea de un sector important din „ Marea Idee“, din planurile ei.
— Află, i-am răspuns eu lui Haupt, că de ecranele magnetice superdense ne ocupam şi eu, şi Hector. E
adevărat că el a fost numărul unu în treaba asta, dar cel care a făcut programele şi a concretizat ideea am fost eu.
El singur a recunoscut că, fără mine, rămâneau până azi o teorie îndrăzneaţă, tehnic posibilă, un demers ştiinţific interesant. Şi mai află că dacă-l răpeaţi pe Hector făceaţi o mare greşeală, care putea compromite „marea voastră
idee“. El era un teoretician înnăscut, dar un practician diletant. Nu ştia să repare nici decodificatorul de la uşa de intrare. Era un antitalent practic. Sau poate am înţeles eu greşit şi vouă vă trebuia nu un tip care să vă facă efectiv ecranul, ci unul care să vă explice bazele lui teoretice. Da?
Haupt a înghiţit replica mea, nu înainte însă de a se uita la Nack ceva mai crunt decât îi era felul. Acesta a reacţionat imediat, repezindu-se la mine:
— Ce te lauzi atâta?