— De asta erai dărâmată?
— Ai ghicit. Am făcut două teste consecutive şi m-am cam solicitat.
— Ce teste?
— Am spus vrute şi nevrute. Faţă de ce am spus, trebuia să se reacţioneze.
— Nu crezi că mică percheziţie din sala de mese a fost provocată de recitalul tău?
— Nu. Însă înainte de a afla ce anume a provocat-o, dă-mi voie să-ţi comunic ceva extrem de important.
— Zi repede, că se opreşte... „vorbitorul“.
— Pe navă se lucrează cu imagini subliminale. Cred că
aşa se obţine supunerea totală a echipajului. N-ai văzut că
arată de parcă ar fi de pe altă lume? Şi dacă se emite mereu, înseamnă că nu toţi sunt convertiţi la „Marea Idee“.
— Dar Dinks, Haupt şi ceilalţi? Ei sunt imuni?
— Nu, însă au ca şi mine, probabil, pregătire antisubliminală.
— Tu?
— Da. Noi, psihologii, nu trebuie să fim influenţaţi de mediu, tocmai pentru a putea fi obiectivi.
— Şi eu? Eu de ce nu simt tratamentul lor de cuminţire?
— Cu tine este ceva ce nu înţeleg nici eu.
N-am putut continua conversaţia fiindcă am început să
simţim cum mica cuşca intră în decelerare.
Am ieşit zâmbind din „3 g“-ul nostru, devenit confesor.
Nu trebuia să ne trădăm printr-o mimică încruntată. Urma ca până după masă, când mai puteam face o „plimbare“
fără să dăm de bănuit celor ce ne aveau în grijă,, să
medităm asupra dialogului purtat.
— Cred că am să utilizez biblioteca navei, a spus Alana.
Poate găsesc ceva despre secolul XX şi pictura lui ca să nu pierd timpul de pomană. La întoarcerea pe Pământ vreau să fiu în avans.
— Nu cred c-o să mai ai ocazia. Blândul nostru stăpân, Dinks, nu ne-a promis întoarcerea pe Pământ în schimbul unor servicii impecabile.
— Era vorba de serviciile pe care urma să i le faci tu. De mine nu are nevoie, aşa că sper să mă întorc la Centrul de Fizică Aplicată, să-mi susţin doctoratul şi apoi să mă
întorc pe Alfa Centauri.
Alana încerca în mod subtil o disociaţie de interese între mine şi ea. Eu eram indispensabil, ea nu era decât argumentul cel mai puternic al lui Dinks pentru a mă
convinge să colaborez. O dată colaborarea încheiată, argumentul nu mai era necesar şi, deci, se putea întoarce pe Pământ. Vestea colaborării cu banda lui Dinks nu putea decât să mă compromită.
— Eu mă duc la comandă, poate descifrez ceva pe acolo în folosul nostru, nu al „Marii Idei“.
— Ne vedem la prânz?
— Bine.
M-am îndreptat spre comanda navei, curios dacă se recepţionase intenţia mea de a „descifra“ ceva. În realitate, doream să văd cum se proceda cu imaginile subliminale; nu se ştie dacă nu era bine să pot decupla o dată sistemul, câştigând ceva aliaţi.
Mi-am format numele pe tastatura uşii. Ştiam acum că
aveam nevoie de acordul comandantului ca să intru.
Uşa s-a deschis şi am păşit în comanda navei unde se aflau Dinks, Haupt şi... Nack.
— Ce faci, Nack? Gata amnezia?
— De unde ştie ăsta de amnezia mea? a mârâit Nack, fără să mă slăbească din ochi.
Nu l-am lăsat să intre în dialog cu şeful şi am continuat:
— Dacă nu era „ăsta" – adică eu... De la mine şi de la Alana a aflat Stan ce suferinţă ai şi te-a tratat în consecinţă.
