Oricine altcineva încearcă să-l pună în funcţiune moare.

Asta, pe de o parte. Pe de altă parte, orice încercare de a scoate din montaj circuitele de recunoaştere va distruge generatorul şi nu văd cum veţi reuşi să răpiţi un alt specialist, care să trăiască în afara laboratorului Marelui Consiliu. Greşeala făcută de Centrul de Supraveghere Astronautică de a ţine doi specialişti în ecrane superdense în exteriorul sistemului de protecţie nu se va mai repeta.

Dacă aţi comunicat pe Nicrom instrucţiuni legate de înlăturarea mea, contramandaţi totul, altfel compromiteţi acţiunea.

— Joci tare, Poe! a mormăit Dinks, care între timp îşi revenise.

— Sunt silit de împrejurări, şefule.

— Nu comentez deocamdată măsurile tale de siguranţă.

Du-te şi fă-ţi treaba şi ai încredere că nu vom clinti niciun fir din părul iubitei tale!

— Încredere în voi?

— În balanţa noastră, cei trei sunt mult mai preţioşi pentru noi decât Alana pentru tine. Poţi pleca liniştit, Am închis uşa modulului de salvare, încercând să mă

concentrez numai la ce aveam de făcut.

CAPITOLUL 8

Modulul s-a desprins de navă şi a început să plutească

puţin în urma ei, dar pe aceeaşi orbită. Momentul pornirii motoarelor de înscriere pe orbita circumnicromiană

descrescătoare era programat pe calculatorul de bord.

Ştiind că mişcarea noastră pe orbita de aşteptare era efectul echilibrării forţelor gravitaţionale ale planetei, mi-am propus să testez generatorul de ecran. În acest caz, anulam o parte din forţe şi trebuia să ne înscriem pe altă

orbită decât nava, corespunzătoare noului echilibru care se stabilea. Am programat o diferenţă de patru metri între orbita noastră şi cea a navei şi am pornit generatorul.

Modulul a fost înconjurat brusc de un halou străveziu. Era efectul

concentrării

câmpului

electromagnetic

antigravitaţional. Generatorul a funcţionat impecabil şi exact cât fusese programat. Am măsurat rapid distanţa dintre orbita noastră şi a navei: 4,11 metri. Eroarea era cam mare, dar nu mai aveam timp să o corectez.

Calculatorul de bord începuse să clipească, semn că ne desprindeam de orbita de aşteptare şi ne înscriam pe orbita descrescătoare. M-am instalat pe scaunul-amortizor de acceleraţii şi am început să privesc cu atenţie indicatorul de viteză. Puteam să ajung la viteze de 10 metri pe secundă şi astfel să anicromizez lin. Nu legasem

generatorul de ecran de calculator, tocmai ca să fie nevoie de mine în continuare. Urma deci să asigur o manevră

manuală care mă solicita serios.

Vârtejul a început. Acţionam pe perioade scurte generatorul, anulând local forţele care ne atrăgeau nemiloase spre planetă, asigurând astfel durata necesară

motoarelor de frânare ca să realizeze viteza de coborâre în siguranţă.

Planeta era enormă. Ne apropiam de ea din unghi, pe orbita noastră uşor înclinată, aşa că am înconjurat-o de mai multe ori, la distanţe din ce în ce mai mici, fără a fi însă reperaţi de Spacelab. Un uriaş metalic, un colos de formă sferică încerca să ne strivească de suprafaţa lui.

Când se formase prin condensarea materiei interstelare întâlnise condiţii unice de constituire, condiţii irepetabile în Galaxie. Făcuse multe victime uriaşul ăsta printre navele ce nu apreciaseră corect forţa lui de atracţie şi se apropiaseră prea mult. Abia când apăruseră navele extragalactice, dotate cu ecrane superdense, se putuse pune problema posibilităţii explorării lui.

Solul cenuşiu al planetei se apropia. Nu prea aveam timp să-l admir fiindcă verificarea coordonatelor de anicromizare şi acţionarea generatorului de ecran îmi luau tot timpul. Din cauza manevrării manuale, vedeam tot mai clar că nu voi putea respecta cu precizie coordonatele date.

Abaterea urma să fie de şase, şapte kilometri. Mă sileam să respect cel puţin una dintre ele, ca să fiu văzut de cei care mă aşteptau. Nu mă îndoiam că voi fi căutat.

Am reuşit să respect longitudinea dată. Modulul s-a aşezat destul de lin pe sol şi datorită celor şase paraşute.

Am verificat starea comenzilor şi generatorul. Totul era în regulă. N-aveam de gând să ies afară, deşi ştiam că

atmosfera era ca pe Pământ. Am vrut să mă ridic de pe scaunul antiacceleraţie, dar am simţit că nu pot. O

greutate uriaşă îmi era atârnată de umeri. Nu eram adaptat să rezist unei asemenea atracţii gravitaţionale.

Inima îmi bătea rar şi greu, extremităţile corpului

începuseră să se răcească fiindcă fluxul sanguin nu mai ajungea cu debitul necesar până la ele. Cu un efort de voinţă, am reuşit să manevrez comenzile de conectare a climatizării costumului, pentru a-mi menţine artificial temperatura corpului.

Datorită discuţiilor purtate cu Alana în „3 g“ aveam totuşi un mic antrenament, dar pe Nicrom acesta se dovedea insuficient. Oare Dinks privise ca pe nişte antrenamente şedinţele noastre în doi? Ca să uit de senzaţia că voi muri prin asfixie, am luat instrucţiunile lui Haupt şi am început să citesc prezentarea viitorilor mei pasageri şi şefi:

Hermann – astronaut, şeful armelor pe Niva, 58 de ani, 1,64 metri, 88 kilograme, 20 de ani de zbor galactic. Niva, îmi aduceam eu aminte, fusese o navă de explorare galactică. Condamnat pe viaţă. Motivul: distrugerea populaţiei de pe MX-14, o planetă pitică din Constelaţia Lirei, într-un acces de furie.

Panzer – astronaut, mecanic-şef pe Selena, 60 de ani, 1,78 metri, 75 kilograme, 30 de ani de zbor galactic. De 10

ani pe Nicrom. Condamnat pe viaţă. Motivul: violarea şi uciderea a trei fete de pe Sirius, în urma unei beţii.

Dang – medic, astronaut pe Wertheim, 65 de ani. 1,60

metri, 90 kilograme, 15 ani de zbor galactic. De 20 de ani pe Nicrom. Condamnat pe viaţă. Motivul: experimentarea virusului SF pe umanoizii de pe KD-153.

Sub aceste date, Haupt scrisese: Poe, nu cumva să-i întrebi amănunte!!!

Ce să-i mai întreb când eu abia respiram?! Simţeam că

mă sfârşesc şi mă minunam cum de reuşeau oamenii de pe Nicrom să mai şi muncească.

Am ridicat mâna, parcă avea 60 de kilograme, şi am dat drumul camerei video de control. Am efectuat o panoramare a împrejurimilor. Totul era pustiu. Nu ştiam dacă mai puteam să rezist o oră. Probabil deplasarea pe Nicrom se făcea foarte lent, altfel cei şapte kilometri ar fi fost parcurşi până acum. Am închis ochii. Haupt ştia că

anicromizasem într-un alt punct. Poate era mai bine să mă

distrugă cu laserul lui. Auzi! Laser de mare putere pe o navă de transport. Ce păzeau oare cei de pe Pământ? Cum să dispară un laser de mare putere şi un motor hiperfotonic? Maiorul Gatt putea să-şi dea demisia sau să-şi ceară pensionarea. Şi el, şi toţi ceilalţi de la contrainformaţii.

Am manevrat cu mare greutate ecluza modulului de salvare. Am coborât-o pe sol şi i-am deschis uşile. Dacă

leşinam, să poată intra ei în navă. Era 12,20. La ora asta primeam semnale de pe Cd-101. Dar după cât de ameţit eram, nu aveam nicio şansă să simt dacă se emitea sau nu, dacă emisiunea revenise la 25 de minute sau rămăsese ca ieri, de un minut. După gândurile astea am leşinat. Mi-am revenit, nu ştiu după cât timp, simţind un miros puternic de valeriană. Am deschis ochii şi am constatat că eram întins pe scaunul de comandă. Circuitul video cu exteriorul rămăsese deschis. Am zărit pe ecran un fel de maşină cu şenile. Fără şofer şi fără pasageri.