încep.
— Calculatorul navei e destul de puternic, aici ai caracteristicile modulului de salvare şi ale câmpului gravitaţional de pe Nicrom. Avem şi elementele necesare construirii unui generator, dar deocamdată nu ştim cât de puternic. Aşteptăm să ne spui tu.
Vorbise Haupt. Încă o informaţie interesantă: aveau elementele componente pentru un generator de ecrane magnetice
superdense.
Furnizorii
acestora
erau
nominalizaţi de Marele Consiliu, supravegheaţi strict, şi totuşi... Dacă ar şti Grant.
M-am uitat la ceas. Se făcuse ora prânzului.
— Încep de mâine. Să fie totul pregătit!
— Bine, „şefule“, m-a persiflat Nack.
Am ieşit din comandă, propunându-mi să-i stâlcesc cu primul prilej mutra obraznică.
În cabina noastră, Alana mă aştepta citind la masa de lucru o bandă de bibliotecă. M-a privit peste display şi mi-a spus:
— Vrei să mă pierzi prin înfometare?
— Ai găsit ceva în bibliotecă?
— Sigur. Chiar mai multe decât credeam. Aici n-au schimbat fişierul de când a fost dată nava în exploatare. Pe Pământ, ca să am acces la benzile astea aveam nevoie de aprobare pentru fondul de bază. Şi aprobarea dura chiar şi o săptămână. Aici însă...
Ca să vezi noroc!
— Mâncăm acolo sau comandăm aici?
— Hai în sala de mese. E bine să nu stăm retraşi, având în vedere că puţin mai înainte am pus bazele unei colaborări reale cu Dinks şi ai săi.
— Zău? s-a mirat Alana, mărind aria ocupată de frumoşii ei ochi.
— Băieţii aveau nevoie de fapt de mine şi nu de Hector.
Moartea bietului meu prieten a fost de fapt şansa lor.
— V-aţi înţeles?
— Hai la masă. Îţi povestesc pe drum.
În sala de mese erau prezenţi aceiaşi ca şi data trecută.
Chiar şi hainele erau la fel, iar privirea indiferentă cu care ne-au întâmpinat dovedea că hipnoza subliminală
funcţiona impecabil. Ce-or fi zis Dinks şi ai lui de faptul că
eu şi Alana nu reacţionam deloc în sistemul lor de subjugare? Am salutat adunarea şi ne-am instalat la aceeaşi masă de ieri. Felurile de mâncare erau la fel de gustoase.
Alana mânca şi studia adunarea cu o privire indiferentă. Se gândea la altceva. Probabil la ce-i povestisem pe drum. Am terminat de mâncat pe la 12,15.
Când să mă ridic de la masă, Alana mi-a făcut semn să
aştept.
— Bem ceva?
Ieri spusese la fel. Oare tot ca să tragă de timp? Ce aştepta?
De data asta am comandat câte un pahar de vin.
— De ce nu ne bagă în seamă? a întrebat Alana destul de tare ca să fie auzită de comesenii noştri.
Întrebarea ei nu a produs nicio reacţie la mesele vecine.
Asta m-a îndârjit în intenţia de a găsi comanda sistemului de hipnoză subliminală.
Era 12,20.
Am simţit o uşoară ameţeală. M-am uitat la Alana. Şi ea avea ceva cu echilibrul, fiindcă se apucase cu mâinile de marginea mesei şi se îmbujorase brusc.
Am avut o revelaţie. Ieri, în jurul aceleiaşi ore, păţisem amândoi la fel. Mai trebuia să apară Dinks şi să mă
