Hermann s-a uitat întrebător la Panzer. Acesta a înclinat doar din cap.

— De acord cu trei săptămâni, a spus Hermann. Dar am vrea să faci ecranul impenetrabil şi la radiaţii gamma.

— Dacă doriţi şi o componentă deviatoare de radiaţii radioactive, mai am nevoie şi de alte îmbunătăţiri.

— Cum adică?

— Pentru componenta deviatoare a ecranului mai trebuie adăugat un etaj de amplificare cu accelerare, adică

ecranul va avea şi o componentă dinamică. Nu ştiu dacă

Dinks are piesele necesare în magazie.

— Le are, a spus Hermann, cu o siguranţă suspectă.

Altfel îi...

L-a oprit privirea plină de reproş a lui Dang.

— Deocamdată, propun să ajungem la ele, am întrerupt eu discuţia.

M-am ocupat de navigaţie. Străbătusem şi ultima ecluză. Am introdus discul cu traiectoria de apropiere şi am conectat teledetecţia. Pe ecranul monitorului de exterior a apărut, după puţin timp, silueta navei. Se zărea clipitul laserului de direcţionare pentru cuplare. După ce am conectat calculatorul pe cuplarea automată şi am branşat sistemul, m-am întors către Hermann:

— Cu etajele de accelerare, operaţia solicitată va dura ceva mai mult.

— O s-o faci în trei săptămâni, fiindcă atunci avem nevoie de ea. Te va ajuta Dang cu nişte stimulente de-ale lui, ca să lucrezi şi noaptea.

Am dat din cap afirmativ, fiindcă nu aveam încotro. Cu Hermann nu se putea trata.

O uşoară zguduitură ne-a înştiinţat că avusese loc cuplarea cu nava. Am auzit şuieratul caracteristic umplerii cu aer a ecluzei de trecere. Am manevrat rapid ghearele de fixare a modulului, am decuplat generatorul de ecran şi am întors cheia de blocare la locul ei. Modulul era inert.

Trecuse prin încercări grele, aşa că merita şi el o perioadă

de odihnă. Uşa de comunicare cu nava s-a deschis. Dinks, Haupt şi Nack erau prezenţi la primire. Stan nu se vedea.

— Bine aţi venii! a spus cu glasul lui catifelat Dinks.

— Ce mult îţi seamănă! a remarcat Hermann în timp ce-i strângea mâna.

Au urmat bătăi pe spate, râsete, remarci spirituale, o scenă ca la întâlnirile după 20 de ani. Aşteptam să se termine cu efuziunile ca s-o pot vedea pe Alana.

— De ce stai deoparte, Poe? Sosirea noastră pe navă

este în bună parte meritul tău.

Îmi era ruşine de meritele mele, dar trebuia să joc după

cum mi se cânta.

— Sunt epuizat, i-am răspuns lui Hermann care, de când aflase că pot să-i fac un ecran total pentru navă, era numai miere. Aş dori să trag un somn bun.

— Du-te! mi-a spus Dinks. Să ştii că Alana a fost mereu în cabina de comandă, deci este la curent cu mersul operaţiunii. E o fată curajoasă!

— Mulţumesc, Dinks!

Eram frânt. Nu puteam nici să-i urăsc.

În cabină, Alana mi s-a aruncat la piept şi a început să

suspine. Am lăsat-o în voia lacrimilor. Aveam nevoie de afecţiune. Trecusem pe lângă moarte. Sau, ca să folosesc o remarcă a Alanei, făcută la prima noastră întâlnire, „pe Nicrom era moartea“. Şi eu mă întorsesem de acolo.

După ce s-a liniştit, Alana şi-a şters ochii şi mi-a zâmbit. Atât de frumos, că mi-a trecut toată oboseala.

— A fost greu, nu?

— Şi la propriu, şi la figurat, i-am răspuns, zâmbind şi eu. Mai ales la propriu.

— S-au purtat frumos cu tine?

— Cine? Noii veniţi?

— Ei. Nici nu ştiu cum îi cheamă.

— Pe unul Hermann. Cred că el este adevăratul şef. Pe altul Panzer, el...

— E rudă cu cel mort?

— Fraţi. Pe al treilea îl cheamă Dang. E medic, specialist, din câte mi-am putut da eu seama, în boli de supragravitaţie. El m-a trezit din leşin, cu o...

— Ai leşinat?

— Ce să fac şi eu. Am ales calea cea mai uşoară. De ce să sufăr conştient, mi-am zis eu, mai bine dau ochii peste cap şi... ce-o fi o fi.

— Dacă mai poţi glumi, înseamnă că te simţi bine! s-a bucurat Alana.

— Sunt euforic. Încordarea a fost extremă. Acum mă

bucur. Cum s-au purtat satrapii ăştia cu tine?

— Extrem de atenţi. Când vor, pot fi şi politicoşi.

— Au trecut pe planul doi.

— Cine?

— Dinks şi ai lui. Şeful este Hermann, aşa cum ţi-am spus. De altfel, surpriza este alta.

— Care?