Cineva ieşise în afara navei şi noi eram avertizaţi de o eventuală defectare a ecluzei. Obiceiul era foarte vechi, de
pe vremea rachetelor având motoare cu combustie, când accidentele erau posibile. Azi, etanşeizarea ecluzelor se controla atât de riguros încât o defecţiune era exclusă, dar obiceiul se păstrase. Cine să fi ieşit în spaţiu?
Fata mă aştepta.
— Ce faci? Cum a decurs colaborarea?
— Normal. Adică eu am lucrat şi ei au privit.
— Şi?
I-am făcut discret cu ochiul şi am răspuns cu voce tare pentru cei care ne ascultau:
— Merge acceptabil. Au modulul de salvare neobişnuit de mare şi din cauza asta vom avea ceva necazuri cu generatorul de câmp. Mai bine hai la masă!
Pe coridor, lumina verde se transformase într-o lumină
albă, naturală. Se încheiase, deci, expediţia în afara navei.
În sala de mese, aceleaşi patru persoane. Nici nu ştiam cum îi cheamă. Pe navele galactice, echipajul era ca o familie. Se cunoşteau toţi, îşi ştiau calităţile şi defectele, se suplineau reciproc. Pe nava asta unii conduceau, alţii tăceau supuşi, iar noi ne uitam la cele două tabere şi nu ştiam ce să facem.
Am comandat dejunul. În sală şi-a făcut apariţia Dinks.
Fără să ne bage în seamă, s-a instalat la o masă şi şi-a comandat de mâncare. Părea neliniştit. Se uita atât de des la ceas încât m-a molipsit şi pe mine. Era 12,10. Alanei nu i-au scăpat amănuntele acestea, fiindcă mi-a spus:
— Cred că vrea să vadă ce se va petrece la 12,20.
— Probabil au instalat o antenă direcţională. Când veneam să te iau la masă, lumina verde de pe coridor semnala că a avut loc o ieşire în spaţiu.
Am început să mâncăm tacticoşi. Ne apropiam de ora 12,20 şi Dinks era tot mai nervos. Cred că-i era frică să nu păţească ca Panzer.
Exact la 12,20 mica ameţeală mi-a dat semnalul că
emisiunea misterioasă începuse. M-am uitat la Alana. Nu părea să o simtă, deşi până azi ea sesizase ca şi mine momentul începutului de emisie. Dinks ne urmărea atent.
Parcă aştepta un semn dinafară şi acesta nu mai venea. A scos, nerăbdător, un videotelefon de sub masă, l-a cuplat la o priză instalată pe un perete din apropiere şi l-a acordat. Deşi eram în continuare puţin ameţit, am văzut clar pe ecranul videotelefonutui cabina de comandă, iar pe Nack şi Haupt instalaţi în faţa calculatorului central, robotind de zor.
— De ce întârziaţi atâta? a început să-i muştruluiască
Dinks.
— Sşşşt!
Onomatopeea aparţinea lui Nack, care, în febra activităţii, îl punea la punct într-un mod puţin cam obraznic pe şeful lui.
— Ce...
Dinks a fost întrerupt de Haupt cu un gest autoritar.
Cei doi nu pridideau să citească imprimanta şi să
comande alte secvenţe de lucru. Se grăbeau, deoarece fenomenul dura puţin. M-am uitat la ceas. Era 12,40.
Curios, deşi trecuse atâta timp, ameţeala persista.
Însemna oare că emisiunea continua încă?
— Cum te simţi?
Alana s-a uitat surprinsă la mine.
— Bine, de ce?
— Zilele trecute n-ai simţit şi tu o uşoară ameţeală pe durata emisiei misterioase?
— Ba da. Însă azi nu s-a emis, probabil, fiindcă n-am simţit nimic.
I-am arătat din ochi videotelefonul lui Dinks. Stând cu spatele la acesta, nu putuse observa manevrele lui, şi nici imaginea din cabina de comandă. Zărind activitatea febrilă
de acolo şi încordarea lui Dinks, care urmărea scena, rupt de realitatea sălii de mese, Alana a reacţionat curios. În loc să se uite în continuare la Nack şi Haupt, îi scrută pe ceilalţi patru. Urmărindu~i privirea, am văzut că aceştia mâncau liniştiţi şi indiferenţi la cele din jur.
— Tu ai sesizat începutul emisiunii? m-a întrebat fata.
— Da. La ora 12,20 fix.
— Se emite şi acum?
După ameţeala care persista, nu puteam răspunde decât afirmativ.
