când iubesc fără să cunosc destul.
— Poate tocmai de aceea...
Am sărutat-o.
— Fii atentă, am reluat eu şoaptele, n-am reuşit să las pe Nicrom emiţătorul pentru alertarea Centrului de Supraveghere Astronautică. Din cauza uriaşei forţe gravitaţionale a planetei, nu numai că nu m-am putut mişca dar, aşa cum ţi-am mai spus, am şi leşinat.
— Nu-i nimic. O să-l folosim când ajungem pe 1032-F.C.
— Ştii că pe acolo m-a găsit Grant?
— Parcă mi-ai povestit.
— Cum de putem vorbi în şoaptă?
— În şoaptă şi nemişcaţi. Trebuie să creăm iluzia că
dormim.
— Nu evita răspunsul.
— Am dezafectat trei din cele patru microfoane care ne supravegheau. Am întrerupt unul din fire, în aşa fel încât la prima vedere să nu se zărească nimic. A mai rămas unul în tavan.
— Bravo, fetiţo!
— Lasă laudele!
— Ai auzit că au arme?
— Le-am şi văzut.
— Chiar?!
— Cu videofonul din bibliotecă pot vedea mai multe zone ale navei decât cu cel din cabină. Pe acolo trec mai multe circuite.
— Ca să vezi ce studia fata în bibliotecă!
— Nu mă lua peste picior, Poe! A fost foarte greu să
realizez conexiunile fără să fiu observată.
Am sărutat-o iar. Ce să spun, cum să o laud? Mie nici nu mi-ar fi trecut prin cap să „prind“ imagini de pe navă, utilizând chiar sistemul lor de supraveghere.
— Ştii, am reluat eu dialogul, Hermann mi-a cerut să
fac un ecran superdens pentru întreaga navă, astfel încât să nu poată fi distrusă cu arme clasice şi, pe deasupra, mai vrea şi o componentă antiradioactivă. Ciudat, nu?
— Nu! Nava trebuie să ajungă pe 1032-F.C.
nevătămată. Va trece, am surprins o discuţie în acest sens între Haupt şi Dinks, printr-o centură de asteroizi şi una de radiaţii.
— Ei, drăcie! De ce şi-or risca ăştia pielea? Ca să
ajungă pe o planetă total neinteresantă, stearpă şi mai ales atât de straşnic păzită de factori naturali?
— Acum, la ora asta, cu informaţiile pe care le avem.
nu putem emite nicio ipoteză viabilă. Trebuie să aşteptăm cu răbdare, până vedem tot, până înţelegem tot.
— Atunci se vor strădui să se descotorosească de noi.
Le-am fost utili, i-am ajutat să-şi atingă ţelul, nu vom mai fi necesari. Suntem oricum din tabăra adversă.
— Să le creăm impresia că am trecut de partea lor.
— Deci mă sfătuieşti să-i fac ecranul lui Hermann.
— Da. Luându-ţi însă din nou măsuri de prevedere.
— Adică să devin indispensabil?
— Aşa zic.
— Atunci pot să păstrez generatorul construit pentru modulul de salvare şi numai să-l extind. Hermann ştie că
generatorul are un sistem de recunoaştere a persoanei, dar a găsit şi metoda de a mă anihila.
— Cum adică?
I-am povestit pe scurt Alanei scena când, ţinut de Panzer, eram manevrat de Hermann.
— Extraordinar!
Povestea mea şoptită a impresionat-o pe Alana, deşi fusesem foarte zgârcit cu metaforele în rezumatul pe care-l făcusem.
— Deci, i-am şoptit atingându-i cu buzele urechea caldă şi parcă pufoasă, Hermann ştie cum să-i vină de hac sistemului de recunoaştere, dar nu ştie cum se manevrează generatorul.
— Deocamdată, m-a completat Alana.
Avea dreptate. Pentru un tip decis ca Hermann, a afla cum se manevrează generatorul era o chestiune secundară. Trebuia să inventăm altceva ca să ne asigurăm viaţa.
CAPITOLUL 9
M-am trezit a doua zi. Zi este un fel de a zice, fiindcă
răsăriturile şi apusurile de soare rămăseseră undeva foarte departe. M-am trezit deci atunci când pe navă se aprinseseră luminile de zi. Alana nu mai era lângă mine, însă dormiserăm împreună, fiindcă patul ei era neatins.
Zgomotul apei de la duş m-a scutit de efortul de a face supoziţii privind locul unde s-ar putea afla prietena mea.
