— Se admit întrebări? a spus Dinks cu un ton de soldat bine instruit.

— Acum, da. Discutăm. Mai târziu, se vor admite mai puţin, ca să nu pierdem vremea. Eu am adus planul la o formă care necesită energie minimă de realizare. Orice intervenţie în acest plan nu face decât să mărească energia necesară şi n-am să fiu de acord cu asta. Faceţi cum spun eu, atât vă rog, şi o să fie bine. Spune, Dinks!

Până şi-a ordonat Dinks ideile, în pauza făcută, am putut să remarc răbdarea şi bunătatea care răzbăteau din spusele lui Hermann, în totală contrazicere cu firea lui reală, despotică şi violentă. Însemna că intuise un punct critic în care se afla misiunea şi făcea orice ca să-l depăşească.

— Arma este păzită?

— Nu.

— Ai planurile de punere în funcţiune?

— Da.

— Complete?

— Da. Mai ai întrebări?

— Astea n-au fost decât preliminarii. Ca să ştiu cum stăm. Întrebarea esenţială este alta.

— Să o auzim.

— După circa o lună, nava-„mască“, fiindcă aşa i-am zis, ne va demasca. Uite că am făcut şi un joc de cuvinte.

Îşi vor da seama că i-am păcălit. Vor declanşa deci supravegherea galactică şi ne vor prinde mişcându-ne greoi, cu un bagaj agăţat de coadă. Ce-am câştigat?

— Întrebarea-i bine pusă. Numai că lucrurile vor sta puţin altfel. Peste o lună nu vom fi în mişcare, remorcând arma, ci vom fi pe staţia orbitală Vega, rotindu-ne în jurul lui Alfa Centauri, o dată cu ea. Supravegherea galactică nu ne va descoperi deci, şi va dura ceva până vom fi depistaţi.

Vremea asta va reprezenta exact timpul necesar activării armei.

— Şi mesajul? Cât va trebui să aşteptăm răspunsul Marelui Consiliu Galactic?

— Foarte puţin, fiindcă „mesajul“ va fi „transmis“

într-un mod foarte original. Vom face să dispară una din staţiile supravegherii galactice, un nod al acelei uriaşe plase energetice în care Centrul de Supraveghere Astronautică îşi prinde victimele.

— Cum să dispară?

— Aţi auzit desigur de antimaterie? Ei, bine, după

armele atomice, cu hidrogen şi neutronice, geniul uman, prin latura sa distructivă, bineînţeles, a inventat şi tunul cu antimaterie. Cam aşa ceva vom căra după noi de pe 1032-F.C. pe Vega.

— E colosal! a exclamat Nack.

— Da, băiete, e colosal! l-a aprobat Hermann, vădit mulţumit de efectul pe care-l avusese povestea asupra asistenţei.

— Din câte ştiu, s-a băgat Haupt în discuţie, deoarece, fiind vorba de arme, era la el acasă, Marele Consiliu a adunat toate armele de distrugere în masă şi le-a dezafectat. Nu cred că i-a scăpat printre degete chiar cea mai sofisticată şi mai teribilă armă, aşa... ca un bănuţ fără

prea marea importanţă.

— Păi, asta-i de fapt „Marea Idee“. Să stăpânim Galaxia punând mâna pe o armă care nu a fost „adunată“ atunci când Marele Consiliu a făcut „curăţenie“. Vom deţine deci singura – precizez – singura armă de distrugere în masă

care mai există în Galaxie.

— Mi se pare o utopie să susţii că Marele Consiliu Galactic a putut comite o asemenea greşeală grosolană.

— Şi totuşi, a comis-o! Pe Nicrom a fost închis un membru al onoratului Consiliu pe care văd că-l admiri. Un fel de arhivar pe nume Fulton. Se scrântise în ultima parte a vieţii. Fulton ăsta a împărţit celula cu mine, cu Panzer şi cu Dang. Când a murit ne-a lăsat un plan şi nişte însemnări cărora nu le-am prea dat importanţă. Panzer, într-o zi, din plictiseală, le-a răsfoit şi a aflat că pe 1032-

F.C., la adâncimea de 100 de metri, se află un tun cu antimaterie. I se zice tun ca să sugereze ideea de armă, dar de fapt este un fel de accelerator de particule, o invenţie numai bună să te joci cu ea. Ha, ha, ha...!

După figurile lui Dinks, Haupt şi Nack, se vedea că

Hermann nu-i convinsese pe deplin.

— Adică, mergem după scornelile unui trăznit care şi-a lăsat oasele şi minţile pe Nicrom...

— Şi-a lăsat pe Nicrom viaţa după ce a înnebunit, este adevărat. Dar planurile, actele sunt autentice.

— Convinge-ne!

Haupt strigase aproape. Dorea să fie convins, să-şi dea seama că nu fugise după o himeră, că nu-şi stricase cariera, nu-şi riscase viaţa de pomană.

— Anihilarea

proton-antiproton

are

ca

radiaţie

caracteristică radiaţia gamma. 1032-F.C. este constituit din materie, deci nu trebuie să prezinte asemenea radiaţii, cu o singură excepţie. Există pe 1032-F.C. o zonă, mică

este adevărat, cu radiaţii gamma şi unde energiile foarte înalte emise exclud arderi sau reacţii nucleare, lăsând loc doar explicaţiei fireşti că avem de-a face cu o celulă de antimaterie, un irtron artificial, propriu tunului cu antimaterie.

— Aţi reuşit să măsuraţi energia emisă?

— Nu foarte exact, din două motive: o dată fiindcă n-am avut pe Nicrom cine ştie ce aparatură; în plus, energia însoţită de radiaţii gamma, de care vorbeam, se forma la periferia celulei de antimaterie, acolo unde câte un antiproton neutraliza din zbor sarcina unui proton, transformând-o într-un antineutron. Bolometrele au înregistrat însă suficient de exact nivelul energetic, ce se situează cam de 100 de ori peste cel al reacţiilor nucleare.

Alana mi-a făcut un semn discret, care însemna că ar fi dorit să mai comentăm ulterior informaţiile date de Hermann.

— Dar nu asta este important, a continuat Hermann, ci faptul că zona de pe 1032-F.C. în care am sesizat

fenomenul acesta local de energii foarte înalte coincide cu datele din hârtiile lui Fulton. De fapt, fără datele lui n-am fi putut orienta bolometrul cu precizia necesară. Asta ne-a întărit încrederea în veridicitatea informaţiilor obţinute de la Fulton.

— Era un tip cu o memorie fenomenală. Un fel de calculator ambulant.

— Cât de mare e tunul?