— Aşa te vreau, Dinks! Eficient şi la obiect, nu insinuant şi curios ca fata aia, Alana, pe care n-am înţeles niciodată de ce aţi cărat-o cu voi.

— Păi, era cu Poe când l-am luat, s-a repezit Nack să

dea o explicaţie.

— Mai bine o lăsaţi acolo! Ce ştie să facă?

— Studiază pictura secolului XX. Este de pe Alfa Centauri.

— Zăăău?

Întrebarea astfel rostită de Hermann ne anunţa că-i venise o idee. M-am uitat la Alana, care continua să se pieptene, calmă.

— O vom folosi ca interpretă, a spus Hermann, după o clipă de gândire. Niciunul dintre noi nu poate să-şi stîâcească limba cu sunetele scoase de cei de pe Alfa Centauri.

— Ce program avem azi?

— Haupt dragă, răspunse Hermann, eu şi cu Dang vom merge la culcare. Ne-a venit rândul. Voi aveţi grijă de funcţionarea navei, de deplasarea cu viteză maximă şi, peste puţin timp, puneţi-l pe Poe să înceapă lucrul la ecranul pentru navă. Va fi apt de muncă. Să nu piardă

nicio clipă, iar voi să-i daţi tot ce doreşte.

— Facem cu rândul la supravegherea interioară?

— Măi lăsaţi naibii chestia asta! Ce să supravegheaţi?

Pe hipnotizaţii ăia? Sau pe mine şi pe Dang? Sau vă

supravegheaţi voi între voi? Dacă Poe lucrează, n-avem pe cine supraveghea. Stan al vostru era obsedat de trădare.

Eu nu. Dacă ne-aţi eliberat, sunteţi în aceeaşi barcă cu

noi. Dacă se scufundă, ne ducem la fund cu toţii. Nu avem de ce să ne ferim unul de celălalt. Reuşim – suntem stăpânii Galaxiei. Nu reuşim – ne întoarcem pe Nicrom.

Poate scăpa doar Poe, care are scuza răpirii. Daţi-i de lucru, ca să nu mai aibă nici scuza asta!

Comanda navei s-a golit. A rămas doar Dinks, supraveghind navigaţia. Apoi videofonul s-a întrerupt.

Alana s-a uitat la ceas şi mi-a făcut semn să mă prefac că

dorm. Urma să primim musafirii care să mă „invite“ la lucru. Am închis ochii şi mi-am sistematizat în minte informaţiile primite puţin mai înainte. Ştiam acum în ce constă „Marea Idee“. Era suprema infamie, ceva la care nu se putea gândi nimeni de pe Pământ. Hermann şi Dang erau oameni numai la înfăţişare. În sufletul lor, erau monştri. Iar ceilalţi, biete instrumente ce se doreau importante, indiferent de preţ. Speram însă ca, o dată

ajunşi pe 1032-F.C., datele lui Fulton să nu se confirme.

Ce puteam să întreprind ca să le pun beţe în roate? Ce să...

Nişte zgomote m-au făcut să deschid ochii. Era Alana care, cu o viteză nebănuită, vira nişte fire după placa din spatele toaletei, făcând să dispară „activitatea“ ei de interceptare. M-a văzut că o observ şi mi-a arătat din ochi videofonul. Am înţeles. M-am ridicat din pat, fără să am vreo problemă cu muşchii ce mă chinuiseră puţin mai înainte, şi am desfăcut firele care conectau videofonul la circuitul intern de supraveghere. Am ascuns totul după

placa mobilă din perete, scuturând şi puţin praf pe firele respective. Pentru veridicitate. Nu prea înţelegeam eu precipitarea Alanei, de ce deconecta totul când lucrurile se îndreptau, doar o spusese chiar Hermann mai înainte, însă eram un tip disciplinat. Ce stricam acum puteam reface oricând. Fata asta era o permanentă surpriză.

Reacţiona foarte curios în ultima vreme. Adică, ce zic eu curios..., neaşteptat, era un cuvânt mai potrivit. Poate fiindcă era stresată de toate întâmplările în care nimerise fără nicio vină.

M-am ridicat să văd ce face Alana. Se pieptăna calmă şi mi-a făcut semn să trec în pat. Trebuia deci să fiu găsit culcat. M-am conformat.

— Te simţi mai bine?

— Nu-mi dau seama. Ar trebui să mă ridic, dar mi-e că...

— Salut, puişorilor!

Ne saluta Hermann, care intrase, însoţit de Dang, în cabina noastră.

— Salut, şefule!

Alana nu s-a deranjat de la oglindă, fapt care l-a iritat vădit pe Hermann.

— Ce are fata? m-a întrebat acesta.

— Nimic. Se face frumoasă.

— Merge la bibliotecă?

— Nu mi-a spus, dar cred că da.

— Şi nu poate vorbi când se piaptănă?

— Poate, numai că nu i-aţi adresat niciun cuvânt.

Hermann a zâmbit strâmb, s-a întors către Dang şi i-a făcut un semn parcă de aprobare. Doctorul, care se pare că nu venise ca să-şi vadă pacientul, adică pe mine, a început să cotrobăiască, uitându-se mereu pe o hârtie.

— Ce-a pierdut? l-am întrebat eu cu o mină serioasă pe Hermann.

— Lasă, că o să vedeţi!

— Poate-l putem ajuta. Uite cum stă în patru labe... La vârsta lui...

— Nu-i purta de grijă! E mai zdravăn ca tine.

— Lasă-l, Poe! Nu-l mai provoca la discuţii, că nu-i place să se coboare la nivelul nostru.

— Ce zici, fetiţo? s-a zbârlit Hermann, la auzul intervenţiei Alanei.

— Zic bine. Eu şi cu Poe suntem, în ochii voştri, bineînţeles, nişte bucăţi de carne ce trebuie să-şi facă

datoria, după care, gata..., la tocat.

— Ce gândire profundă!

Hermann n-a mai băgat-o în seamă pe Alana, pentru a se uita la Dang. Doctorul, fără să gâfâie şi fără să