— Ce să ne impresioneze, şefule? am preluat eu sarcina de a explica imobilismul nostru la aflarea tristei veşti E ca şi cum ne-ai spune că s-a rupt scara de la sala motorului principal. Ăştia patru sunt ca nişte obiecte. I-am văzut de vreo trei sau patru ori în sala de mese, şi cam atât. În rest, parcă n-ar exista. Nici nu ştim exact cum îi cheamă. Ba nu, mint, bărbaţii m-au ajutat la construcţia generatorului pentru modulul de salvare.

— În zece minute, Poe, să te prezinţi în camera generatorului de ecran, ca să începi treaba!

— Generatorul este pe modul, am îndrăznit eu să

precizez.

— A fost, m-a repezit Hermann, acum este acolo unde am spus!

Au trântit uşa şi au plecat. Să se culce probabil, că nu dormiseră de vreo 23 de ore. Şi ce ore!

Alana a răsuflat uşurată şi s-a întins pe pat.

— Pare o brută Hermann ăsta, dar să ştii că

circumvoluţiuni are berechet. Sper să ne fi scos de sub supravegherea internă a navei. Merităm doar, după câte ai făcut, să fim trataţi cu aceeaşi unitate de măsură ca şi ceilalţi.

Nu puteam nici măcar să sper că Hermann ne credea de-ai lui. Prin educaţie, noi făceam parte din altă lume, o lume pacifistă, pornită pe calea cunoaşterii ştiinţifice şi a construcţiei galactice. Ei erau nişte stafii ale vremurilor de mult trecute, infirmi în gândirea constructivă, dar adevărate genii ale distrugerii, ale răului implacabil.

— Mă duc la treabă, i-am spus Alanei.

— Ai văzut că Haupt ne bănuia?

— Am văzut. Nu-mi dau seama de unde i se trage suspiciunea.

— Eu ştiu.

— Ştii sau presupui?

— Bănuiesc.

— Deci nu eşti sigură.

— Sunt sigură în măsura în care am la dispoziţie o bună parte din date.

— Şi cum nu le ai...

— Ai dreptate. Ce rost are să fac presupuneri când ele ar putea fi dărâmate de un singur fapt petrecut, dar pe care nu l-am cunoscut?! Spor la lucru!

Am plecat. Camera în care construisem generatorul pentru ecrane superdense se afla la nivelul doi. Când am ajuns, în încăpere se afla Petros. Nu a dat semne că mă

recunoştea sau că mă aştepta. Stătea indiferent pe un scaun.

— La treabă, băiete! i-am spus eu. Eram stăpânit de senzaţia nelămurită că mă supraveghează cineva. Poate din cauza discuţiei anterioare despre Haupt şi suspiciunile lui.

Petros s-a ridicat în picioare aşteptând ordine. Acţiona exact ca un robot.

— Adu-mi astea de la magazie! Sau din altă parte.

Descurcă-te!

Petros a plecat, fără să comenteze ceva. Eu am început să verific generatorul de ecran magnetic superdens.

Funcţionase impecabil şi eram mândru de el. În timp ce măsurăm parametrii de intrare şi de ieşire ai circuitelor, mă gândeam cum să procedez. Convenisem cu Alana că

este necesar să manevrez numai eu generatorul. Cum Hermann găsise o metodă de a mă face inutil, trebuia să-i pregătesc o surpriză.

M-am întors brusc. Mi se păruse că cineva stătea în spatele meu şi mă supraveghea. Nu era nimeni, bineînţeles. Nervii. Începusem să fiu prea sensibil.

Petros a apărut după un timp. Adusese cu el o parte din circuitele de comandă.

— Circuitele de forţă le-am distribuit de-a lungul pereţilor navei conform schemei.

— Conexiunile?

— N-am avut ordin.

Ştiam asta, dar doream să vorbesc cu cineva, să scap de senzaţia neplăcută, de obsesia că cineva îmi urmăreşte mişcările.

— Hai să-ţi arăt cum se leagă, l-am invitat pe Petros.

Pe un plan al navei i-am arătat în amănunt conexiunile la surse ale circuitelor de forţă. Nu era mare filozofie.

— Aici nu înţeleg.

Petros mi-a luat pixul din mână şi, în loc să-mi arate locul de pe schema de conexiuni, pe care nu-l pricepea, a scris pe plan: „suntem supravegheaţi...“, după care a şters totul cu repeziciune. Am rămas perplex, dar mi-am impus, cu un uriaş efort de voinţă, să păstrez aparenţele.

— Păi, aici e simplu, i-am răspuns. Dar decât să mai mâzgălim hârtia asta, hai s-o facem pe viu.

Ne-am îndreptat către primul circuit de forţă. Pe drum, rumegam surpriza primei comunicări cu hipnotizaţii. M-am uitat la bluzonul lui Petros, aşteptându-mă să văd plăcuţa albastră a celor ce scapă cu ajutorul ei de generatorul subliminal. Ştiam, înainte de a întoarce capul, că gestul meu era inutil, dar trebuia să exclud orice variantă care să mă îndepărteze de la adevăr.

Comunicarea cu hipnotizaţii era o mare victorie. Nu mai eram singuri. Alana? Să aibă ea vreo legătură cu ieşirea de sub hipnoză a celor patru? Ba nu, trei. Cine oare pierise dintre ei?

Am ajuns la circuite. Erau bobine supraconductoare cu efect pelicular. Le-am examinat sumar. Ca realizare, erau cele mai perfecţionate. De unde avea „Marea Idee“ acces la asemenea „marfă“?

— Adu un set de conexiuni cu laser.

Petros s-a conformat. Îl admiram pentru felul cum reuşea să-şi păstreze mimica de hipnotizat. Trebuia să

comunicăm. Am luat un osciloscop cu retardare, i-am racordat o tastatură şi am clapat o schemă de conexiuni cu laser. Când Petros s-a întors, l-am chemat şi i-am arătat schema. în timp ce cu o mână mă făceam că i-o explic, cu cealaltă am scris în josul ecranului:

„Generatorul subliminal merge?“

Textul apărea, rămânea o clipă pe ecran şi dispărea.

Suficient timp pentru ca Petros să poată citi.

— Da.