— Ai leşinat?
— Ce să fac şi eu. Am ales calea cea mai uşoară. De ce să sufăr conştient, mi-am zis eu, mai bine dau ochii peste cap şi... ce-o fi o fi.
— Dacă mai poţi glumi, înseamnă că te simţi bine! s-a bucurat Alana.
— Sunt euforic. Încordarea a fost extremă. Acum mă
bucur. Cum s-au purtat satrapii ăştia cu tine?
— Extrem de atenţi. Când vor, pot fi şi politicoşi.
— Au trecut pe planul doi.
— Cine?
— Dinks şi ai lui. Şeful este Hermann, aşa cum ţi-am spus. De altfel, surpriza este alta.
— Care?
— Cine crezi că este şeful operaţiei de salvare?
— Dacă m-ai întrebat, înseamnă că nu este Dinks.
— Exact. Raţionament acceptat. Aştept însă răspunsul la întrebare.
— Stan, a răspuns Alana după un moment de ezitare.
— Eşti formidabilă! Cum de ai ghicit?
— Este varianta cea mai puţin probabilă. Şi din întrebarea ta se întrezărea, chiar tu ai spus, o surpriză. Nu putea fi altul decât Stan. Cel mai discret din tot echipajul.
— Omul din umbră.
— Chiar! Nici n-a catadicsit să vină la comandă ca să
urmărească operaţiunea de salvare.
— O fi bolnav, am ricanat eu, concomitent cu un semn discret din pleoapa ochiului drept.
Alana m-a privit mirată preţ de câteva clipe, apoi m-a făcut să înţeleg, printr-un zâmbet jucăuş, că a priceput.
Stan supraveghease totul de la aparatele cu ajutorul cărora ne urmărea şi pe noi.
— De altfel, am schimbat eu vorba, mai am o surpriză
pentru tine.
— Pot să încerc iar un exerciţiu de perspicacitate?
— Ţţţţ! N-ai cum, fiindcă nu ai date. Medicul de pe Nicrom...
— Dang?
— Exact! Dang este tatăl lui Dinks.
— Ca să vezi, s-a mirat Alana. Panzer avea un frate pe Nicrom, Dinks un tată. Dar Haupt?
— După cât e de tuciuriu Haupt şi de blond Hermann, nu întrevăd niciun grad de rudenie între ei.
Alana a început să râdă cu poftă. Nu-i era simpatic Haupt, aşa că a gustat din plin mica mea ironie. Nu ştiam
cum să-i comunic faptul că nu reuşisem să plasez pe Nicrom emiţătorul. N-avea rost să risc. Mai bine aşteptam până mâine, când urma să folosim „3 g“-ul, fără să trezim bănuieli.
După ce a terminat de râs, Alana s-a agăţat iar de gâtul meu, dar nu ca să mă sărute, cum am crezut în prima clipă, ci ca să-mi şoptească:
— Să nu te miri şi să nu mă întrebi nimic.
Apoi m-a sărutat, eu la fel, pentru ca „scena“ să fie cât mai veridică. Desprinzându-se din îmbrăţişare, Alana s-a oprit în faţa toaletei şi a început să cotrobăiască prin sertare.
— Întinde-te, dragule, eşti destul de obosit!
— Aş face un duş, am replicat eu, ca să întreţin atmosfera „casnică“.
— Lasă, mai avem timp, că doar nu ne-om culca la ora asta!
M-am întins pe pat. Aşa cum stăteam, aveam în faţă
videofonul. Spre mirarea mea, pe care am căutat să nu mi-o manifest ca să respect recomandarea Alanei, ecranul a prins viaţă. Imaginile erau din cabina de comandă. Alana le urmărea prin oglinda toaletei, în timp ce simula că se pregăteşte pentru noapte. Conclavul din imagine era compus din cei de care mă despărţisem puţin mai înainte, plus Stan. Ce păcat că nu auzeam ce se vorbea, că...
