— Cum luăm legătura? Nu de alta, dar o să am un program foarte încărcat de lucru şi-o să fim mai mult despărţiţi.

— Spui de mai multe ori, în gând bineînţeles, numele meu. Dar te sfătuiesc ca, în afară de Petros, să nu iei legătura cu nimeni. Este mai bine.

— De ce? Oricum, legătura o vom lua prin tine. Parcă

aşa ziceai.

— Ai dreptate. Însă acum, când vorbesc cu tine, ceilalţi nu pot comunica nimic între ei. Aşa că...

— Eşti ca un telefon ocupat?

— Îţi arde de glume! Mai bine acordează circuitul de recunoaştere aşa cum te-am sfătuit mai înainte.

— Am înţeles. Abia aştept să vin în cabină, să stăm în pat şi să discutăm fără să fim auziţi. Avem multe să ne spunem.

— Spor la treabă.

— Pa!

— Şi fii atent. Nu cumva să uiţi că am aflat esenţa

,,Marii Idei“ în mod subversiv. Ei nu ştiu asta. Deci, mare atenţie!

Am trecut la treabă. M-am aşezat în aşa fel încât curioşii care-mi supravegheau activitatea să nu vadă clar unde lucram. Mi-am montat două aparate de măsură:

unul pentru biocurenţii mâinii stângi şi unul pentru circuitul de recunoaştere. Ca să nu se observe că ecranul unuia era conectat la mâna mea stângă, am făcut o legătură intermediară pe maneta de comandă a amplitudinii oscilaţiilor câmpului magnetic al ecranului.

Apoi am ţinut mâna pe manetă şi am început reglajul.

Curios! Semnalul pentru mâna dreaptă era total diferit de cel dat de mâna stingă, care se remarca în primul rând printr-o intensitate neobişnuită. Ceva nu era în ordine, dar nu aveam timp să stau şi să despic firul în patru. Când semnalele au devenit identice pe ecranele aparatelor, am conectat memoria circuitului de recunoaştere şi le-am înregistrat. Testul cu mâna dreaptă nu a declanşat pornirea generatorului de ecran, în timp ce mâna stângă a pornit instalaţia instantaneu. Eram gata. M-am uitat la ceas. Vremea trecuse. Era ora 19,30. Puteam să mă

opresc. Cum Petros nu se vedea a fi pe aproape, am plecat fără să-l mai caut. Nu înainte de a desface montajul de acordare şi a lega altfel conductorii. Paza bună trece primejdia rea!

În cabină, Alana stătea pe pat. Alături, Dang îi făcea nişte teste noi.

— Salut, doctore! – i-am aruncat din uşa băii.

Dang nu m-a băgat în seamă. Alana mi-a aruncat o privire suferindă. Mi-am făcut rapid duşul, m-am învelit în halat şi am comandat ceva de mâncare. N-am întrebat-o pe Alana ce vrea să mănânce, fiindcă o vedeam, sau o simţeam, foarte concentrată sub masca de suferinţă pe care o arbora.

Fripturile au apărut repede pe poliţa liftului. Lângă ele, două calupuri mici de brânză şi două mere. De băut nu luasem nimic. Am pus totul pe două tăvi. Manevram aparent nepăsător butoanele sălii de mese, dar eram foarte atent la orice semnal care-mi putea veni de la Alana.

— Ce tot te fâţâi, băiatule? m-a admonestat Dang. Stai o dată liniştit şi mănâncă! Mă deranjezi şi oboseşti pacienta.

— Să-mi fi spus asta când am intrat. Chiar şi în loc de bună seara. Dacă nu m-aţi băgat în seamă, am zis că aşa trebuie să fac. Ce-i bun pentru mine, merge şi pentru alţii care...

— Gata, linişte!

— Vă deranjez dacă tac, vă deranjez şi dacă vorbesc.

Postura de medic nu vă dă dreptul să faceţi aici pe stăpânul!

— Poe!

Alana intervenise cu o voce slabă. Dar autoritatea ei era mult mai puternică decât vocea, aşa că am tăcut. Dang mă

privea cu o oarecare derută instalată pe faţa-i zbârcită, fiindcă nu mă ştia nici vorbăreţ, nici certăreţ.

— Stai liniştit până termină!

Tot Alana fusese, dar dialogam acum telepatic.

M-am aşezat la masă şi am început să mănânc. Alana închisese iar ochii şi, deşi stătea nemişcată, eu, care o cunoşteam, îi puteam ghici încordarea după linia care i se adâncea între sprâncene. Dang monta tot felul de traductori şi regla aparate, luate probabil din cabinetul lui Stan, cu o dexteritate care proba o practică îndelungată.

Din când în când, îşi nota ceva într-un carnet.

Mestecam şi mă sileam să mă gândesc la altceva decât la Alana. Mi-am rememorat ziua de lucru. Progresasem binişor.

— Domnişoară, mi-a întrerupt glasul doctorului gândurile, suferiţi de o diminuare inexplicabilă a tuturor funcţiilor biologice, cu excepţia celor neuropsihice. Ca să

mă exprim aşa... mai plastic, toată viaţa din trup s-a concentrat în creier. N-am întâlnit un asemenea caz până

acum şi nu pot să vă recomand decât odihnă şi o medicaţie de stimulare a funcţiilor biologice. Odihna rămâne principalul remediu. Bănuiesc că un şoc puternic de natură psihică, generat probabil de „aventura“ lui Poe pe Nicrom, a acţionat puternic pe fondul relaxării ulterioare. N-aţi crezut că mai vine înapoi, nu-i aşa? V-aţi

speriat că veţi rămâne pe navă în mâinile lui Stan, Dinks şi ale celorlalţi, ca o păsărică fără apărare! Hă, hă, hă...!

Mă enerva râsul grosolan al lui Dang, ca şi felul brutal în care-i comunica Alanei constatările medicale. Primisem însă, la rugămintea fetei, să stau liniştit până la sfârşit.

Videofonul a clincănit muzical. Cineva cerea să intrăm în emisie. L-am conectat, deşi ştiam că gestul era numai o formalitate, şi pe ecran a apărut figura lui Hermann.

— Cu Dang vreau să vorbesc.

— Ce-i? a făcut cel solicitat.

— Cum se simte mititica?

— Rău.

— Adică?

— Lasă că-ţi explic eu amănunţit. Poe şi Alana au mai auzit o dată diagnosticul. Să nu-i plictisim!

Cam suspectă grija doctorului pentru protejarea bunei noastre dispoziţii. Nu cumva avea şi alt diagnostic pe care Alana şi cu mine nu trebuia să-l cunoaştem?

— Bine, a aprobat Hermann. Poe!

— La ordin, şefule!

— Spune-mi cum stai.