— Până la venirea noastră la bord, aveam trei săptămâni avans.
— Spune tot, Nack, nu aştepta să te interoghez!
— După îmbarcarea voastră, a continuat Nack cu o grabă care arăta că pe el Hermann reuşise să-l domine, am pornit motoarele în plin, aşa că vom mai câştiga câteva zile.
— Ăsta-i răspunsul? Pune mâna şi calculează, că doar ştii unde mergem!
Nack s-a repezit la calculator şi, febril, a început să-l manevreze.
— Chiar dacă ăsta, şi Hermann a arătat către Nack, nu a fost în stare să-mi dea decât date aproximative, am şi aşa posibilitatea să-ţi fac praf scenariul.
— Dă-i drumul, te ascult!
— Asteroidul pe care vrei să-i laşi pe cei doi se află
undeva pe traseul nostru actual, nu?
— Exact!
— Deci nava de mascare va avea cam trei săptămâni distanţă în timp faţă de asteroid.
— Ceva mai mult.
— Buuuun! Când vom emite semnalul de ajutor, Grant va putea calcula foarte precis atât poziţia navei, cât şi locul de emisie. Deci îşi va da seama că Poe şi Alana nu au debarcat de pe nava de mascare, ci de pe altă navă. Şi o va căuta, că el nu-i Nack să umble cu aproximări şi bâjbâieli.
Deci planul tău, în loc să ne ajute, ne deconspiră. E
suficient să înţeleagă că nava din spatele nostru este un
„iepure“ care maschează „vulpea“ şi imediat va declanşa supravegherea galactică. Vom fi capturaţi cu ghiduri de undă înainte de a ajunge pe 1032-F.C.
— Măi, Stan! a sărit cu gura Panzer. Cum dracu ai reuşit să duci la bun sfârşit acţiunea de salvare? Nu ştiu, zău... Ai avut noroc cu băieţii ăştia, cu Haupt, şi mai ales cu Poe.
În încăpere şi-a făcut apariţia Haupt, cu haina lui Stan pe braţ. Scena care a urmat s-a petrecut rapid. În timp ce se îmbrăca ascultând calm injuriile, Stan a scos fulgerător din buzunarul de la piept un laser de mică putere şi i-a găurit capul lui Panzer, fără să clipească, în timp ce cu cealaltă mână se încheia foarte tacticos la nasturi. Nack nici nu apucase să ridice privirea de pe display-ul la care lucra, iar Dang şi Dinks rămăseseră încremeniţi. Singurul care a acţionat aproape sincron cu Stan a fost Hermann, care a întins mâna parcă să-l mângâie pe creştet. De fapt era o lovitură de karate, dar firescul gestului, lipsa lui de
violenţă puteau să deruteze pe oricine. Chiar şi pe Stan, căruia îi era adresată. Pe ultimii 10—15 centimetri ai gestului, mâna lui Hermann a accelerat brusc şi în căşti s-a auzit un zgomot înfundat. Stan s-a întins, cât era de mic, pe podele.
Primul care şi-a revenit din uimire a fost Dang. Se pare că viaţa pe Nicrom ascuţea teribil reacţiile oamenilor. I-a ridicat o pleoapă lui Panzer şi a clătinat din cap. Apoi s-a îndreptat către Stan şi a repetat gestul.
— Ai dat prea tare, Hermann! a spus Dang. I-ai crăpat ţeasta.
— Atâta pagubă. Era un încrezut.
— Aveam nevoie de el. Ca medic, mă depăşea cu trei clase.
— Vom avea la picioarele noastre pe cei mai buni medici, după ce finalizăm „Marea Idee“. Ce-i cu Panzer?
— I-a găurit capul. S-a dus.
— Ştiai de armă, Haupt?
— Ştiam, şefule. Dar nu credeam că o s-o folosească.
— Mai aveţi arme pe navă?
— Sigur. Suntem bine dotaţi în privinţa asta. Dar fii liniştit! Nu mai e nimeni care să le mânuiască. Stan nu prea era normal.
— Ce vrei să spui?
— Cât am călătorit spre Nicrom, a stat mai mult închis în cabina de supraveghere. Ne conducea de la distanţă şi nu ne scăpa din ochi. Ziua se uită pe ecrane, noaptea înregistra şi dimineaţa verifica evenimentele. Avea obsesia că va fi trădat.
— Ba eu cred că suferea de altă boală. Voia să conducă
el întreaga operaţie.
— Nu cred. Ştia că tu eşti şeful.
— Asta până punea mâna pe planurile complete ale acţiunii. De ce-l ura pe băiat?
— Care?
— Pe Poe.
— Nu ştiu. Nu s-au întâlnit decât o dată, când a murit Panzer.
— Ia du-te, Haupt, şi fă o percheziţie în cabina de supraveghere. Poate găseşti ceva însemnări interesante.
Haupt a plecat. Deşi eram frânt de oboseală, priveam fascinat videofonul. Ce oameni! La ei o viaţă era ca o ţigară. O fumezi şi o arunci... M-am uitat la Alana. Era palidă, dar nu înfricoşată. Mi-a făcut semn să nu scot o vorbă.
