— Bravo! Acum ai fost Poe cel cu inteligenţa ascuţită, în faţa căruia mă simt mică şi neimportantă.

— Da’ de unde! Asta-i rutină curată. La Centrul de Supraveghere Astronautică orice acţiune trebuie întoarsă

pe toate feţele înainte de a fi pusă în practică. Instinctiv, m-am gândit şi la varianta reiniţializării.

— Îţi subestimezi calităţile! Eu nu cred în rutină.

— Stai puţin, Alana! Trebuie să mă concentrez un moment!

În mintea mea îşi făcea tot mai mult simţită prezenţa un gând. Neclar, deocamdată. „Trebuie să ajungeţi cu orice preţ pe 1032-F.C.“. Acesta era gândul, dar semăna mai mult cu un ordin decât cu o idee

de-a mea. Şi, în plus, era absurd să mă adresez mie la plural. Ce naiba! I-am comunicat şi Alanci constatarea.

— Există o explicaţie. Ideea ţi-a fost „sugerată“ astă-seară, cu ocazia emisiunii de pe Cd-101.

— Draga mea, Cd-101 este un quasar. De pe el nu se poate transmite.

— Ştiu! Dar deocamdată asta cunoaştem.

— Poate se emite de altundeva şi semnalele interferează

cu ale quasarului, distorsionând posibilităţile de aflare a direcţiei.

— Se poate. Asta însă ne interesează mai puţin.

Importantă este ideea, care ne-a parvenit într-un mod atât de ciudat.

— Hai să dormim! Mâine vom putea analiza totul mai bine.

Dimineaţă ne-a trezit Hermann. Videofonul ne anunţa că am lenevit prea mult. Am mâncat în grabă şi am discutat banalităţi. Alana se simţea „rău“ în continuare.

Dar, acum. vestea asta m-a îngrijorat mai puţin.

Petros mă aştepta în sala generatorului. Avea o figură

împietrită.

— Programul zilei de azi. l-am anunţat. Termini conexiunile şi reglezi cu un laser de distanţă poziţia reciprocă a polilor. Să fie toţi la aceeaşi distanţă unul de altul, fiindcă se întrerupe ecranul şi devenim vulnerabili.

— Am înţeles.

— La lucru, Petros, la lucru, timpul nu aşteaptă!

M-am îndreptat apoi către cabina de comandă. Nack, Dinks şi Haupt erau acolo.

— Salut!

— A venit savantul nostru. N-a murit aseară!

Răutăciosul era, ca de obicei, Nack.

— E liber calculatorul mare?

— Vă aşteaptă, mă luă peste picior Nack, cu un apelativ de politeţe ce dorea să accentueze lipsa de stimă de care mă bucuram în ochii lui.

M-am instalat în faţa tastaturii, am comandat programul principal de proiectare a generatorului de ecran şi am operat modificările pe care le impunea protecţia întregii nave. Aveam toate datele la îndemână. Am răsuflat uşurat.

Avusesem emoţii, fiindcă altfel modificările constructive mi-ar fi luat foarte mult timp şi aş fi devenit neinteresant pentru Hermann. Am lucrat la componenta dinamică a ecranului destinată ocrotirii de radiaţii gamma. Se putea construi şi ataşa generatorului. Am făcut o listă cu piesele necesare construirii etajului suplimentar. Am tipărit-o, după care m-am uitat la ceas. Se făcuse 12,33.

— Îmi trebuie piesele astea. După-amiază, cel mai târziu!

— La ordin, şefule!

— Mă duc să mănânc şi la ora 15,00 să le am.

Descurcaţi-vă!

Am ieşit din cabina de comandă, urmărit de privirile duşmănoase ale celor trei. Nu le convenea faptul că-i ameninţasem, dar frica era mai mare decât orgoliul. Ştiam că m-au trecut la index şi că mi-o vor plăti cu prima ocazie.

În cabina noastră, Alana stătea în pat şi citea.

— Cum te simţi?

— Sunt tot mai slăbită. Cred că emoţiile de ieri mi-au agravat boala.

— Aşa-i pe o navă de aventurieri ca asta.

— Nu uita că, pentru lumea dinafară, între noi şi ei nu există nicio diferenţă, atâta vreme cât am acceptat să

lucrăm pentru „Marea Idee“.

— Măcar dacă am şti pentru ce lucrăm. Ni se tot flutură

pe la nas cuvintele astea pompoase, dar cunoaştem tot atâta despre ele cât şi fraţii noştri de pe Pământ.

— O să ni se spună, fii sigur! Cum a mers azi?

— Bine. Generatorul poate proteja nava. Are suficientă

rezervă de putere. Vom avea însă necazuri cu radiaţiile gamma.

— Cred că se aşteaptă la vreun atac, dacă asigură astfel nava.

Am tăcut, nedorind să comentez afirmaţia Alanei. A făcut-o însă altcineva:

— Nu-i vorba de niciun atac. Dacă numai asta ar fi problema, ar fi foarte simplu. Nava noastră este dotată cu arme ca un cuirasat galactic.

Cel ce se băgase în vorbă era Hermann, care asistase, neauzit de noi, stând rezemat de tocul uşii, la ultima parte a dialogului.