Supraveghere
Astronautică, era normal să am secrete.
— Şi ce ţi-a spus despre mine?
Ia te uită! Hermann cel eficient era sensibil la părerile altora despre el.
— Că dumneavoastră sunteţi şeful şi nu Dinks.
Bravo, Alana! Noi, adică ea şi cu mine, nu aveam de unde să ştim că Stan este şeful. Când venisem de pe Nicrom mi se precizase cine este adevăratul şef al expediţiei de salvare. Dacă Alana nu ştia, însemna că nu-i spuneam chiar totul. Cu această mică manevră Alana încerca să treacă pe planul doi. Adică să-i înlesnească lui Hermann următorul raţionament: dacă nici Poe, iubitul ei, nu-i spune totul, nu se sfătuieşte cu ea în toate cele, înseamnă că nu-i nimic de capul ei, în afară de ochii mari şi de talia subţire.
Hermann tăcuse o clipă, urmărindu-l pe Dang, care-şi desfăşurase trusa pe noptiera de lângă patul meu şi-şi pregătea în tăcere o seringă cu jet.
— Ai dreptate în felul tău, mormăi el după un timp. În zilele care au mai rămas, Poe trebuie să facă ecranul pentru navă.
— Sigur. Deci nu este alarmă falsă febra lui musculară.
Dacă stă în pat nu poate lucra la ecran.
— N-o să stea. Febra asta este floare la ureche pentru Dang. De asta am spus alarmă falsă.
— Păi, eu ce spuneam?
— Eşti încăpăţânată şi bună de gură. Adică ai toate calităţile care mi-au făcut femeile nesuferite.
— Şefii trebuie să-şi cunoască cât mai bine subalternii.
Şi pentru asta e indicat să-i lase să spună ce cred.
Alana urmărea un plan, din moment ce se purta aşa.
Nu prea înţelegeam de ce se dorea nesuferită.
— Cum stăm, Dang? întrebă Hermann văzând că
doctorul strângea trusa.
— Normal, şefule. Nici măcar n-a atins stadiul III. Peste o oră se va mişca normal.
— Ce-i aia stadiul III? a întrebat Alana, făcându-se că
că nu vede strâmbătura făcută de Hermann, enervat de curiozitatea fetei.
— Blocajul muscular total, a răspuns sec Dang.
Hermann a stat pe Nicrom trei...
— Las-o moartă, Dang. Nu povesti biografia mea primului venit.
— Se pare că nu ţineţi la cooperarea mea, dacă mă
consideraţi un prim venit.
— Mai vorbim noi! i-a aruncat din uşă Hermann.
Privirea scurtă şi ascuţită cu care m-a „fericit“ Alana m-a avertizat că-i mai bine să tac. Ea s-a îndreptat apoi către toaletă, unde a început să-şi aranjeze părul. M-am prefăcut că închid ochii, dar prin fanta lăsată intenţionat puteam să zăresc ecranul videofonului. Alana pregătea o nouă interceptare. Trebuia s-o întreb de unde ştia că nu suntem supravegheaţi, fiindcă videofonul ne putea da de gol. Un asemenea amănunt putuse oare să-i scape?
Pe ecran a apărut comanda navei. Toate personajele principale erau de faţă. Deci nu ne supraveghea într-adevăr nimeni. Sau poate...
— Cum stăm, Dinks? a întrebat Hermann, la intrarea în comandă.
— Dezvoltăm toată puterea ca să mărim distanţa de nava-„mască“.
— Şi?
— O mărim, bineînţeles. Dar mie nu-mi place metoda.
— De ce?
— Uzăm motoarele. Şi dacă vom avea nevoie de ele altă
dată, ca să ne scoată dintr-un necaz adevărat, s-ar putea să ne lase tocmai atunci.
— Şi ce propui?
— Să mergem normal. Ne ajunge avansul creat până
acum.
