— Du-te şi lanseaz-o şi trimite-ne pe monitorul de aici imaginea experimentului! Cu două camere de luat vederi.

— Am înţeles.

Haupt a plecat grăbit. Eu nu m-am precipitat la generator dintr-un motiv foarte simplu: Dacă formam ecranul magnetic superdens, nicio torpilă de pe navă nu mai putea fi lansată în exterior. Ecranul era inexpugnabil în ambele sensuri. Asta era o surpriză pe care o

pregătisem, pentru eventualitatea că lui Hermann i-ar fi dat prin minte să distrugă 1032-F.C. utilizând torpile, după ce lua tunul cu antimaterie.

Pe monitoarele din sala generatorului a apărut imaginea exteriorului şi un prim plan al orificiului de lansare. Torpila a părăsit nava ca o străfulgerare în noaptea neagră a cosmosului. Am manevrat rapid cuplarea ecranului magnetic. Pe ecrane a apărut, în jurul navei, un halou cu irizări albăstrii. Am controlat densităţile locale şi valoarea generală. Bune. Am controlat rezistenţa la deflagraţii. Corectă. Apoi am privit monitoarele. Un punctişor roşu se apropia grăbit de navă.

— Dobitocul! Nu s-a gândit că torpila va alege motoarele ca un loc de atac optim, din cauza temperaturii lor ridicate. Nu putea crea el o zonă mai fierbinte, într-un loc mai puţin vital? Dacă păţim ceva, îl sugrum.

Pe fruntea lui Hermann apăruseră picături de sudoare.

Ii era frică. Uitase de mine şi de ecranul meu superdens, uitase că el ordonase experimentul, uitase de toate, dominat de frica pieirii iminente. Viaţa de pe Nicrom exacerbase instinctele lui de conservare.

Torpila îşi mărea tot mai mult dimensiunile. Momentul impactului era tot mai aproape. Singurul calm eram eu, care mai trecusem prin teste asemănătoare.

Buf! Explozia şi-a făcut simţită prezenţa în interiorul navei printr-o vibraţie slabă, amplificată doar de obiectele neancorate.

— Bravo, băiatule! O băgasem pe mânecă! a răbufnit Dang.

— Şi dacă torpila era mai mare? a întrebat Hermann.

— Senzaţiile ar fi fost aceleaşi. Ecranul nu preia decât o anumită valoare a undei de deflagraţie. Restul este deviat.

— Şi radiaţiile?

— Sunt rezolvate şi ele la fel ca şi ciocnirile.

— Te rog să nu opreşti generatorul! Din acest moment va merge continuu.

— Sistemul trebuie iniţializat la fiecare oră. Ne vom aduce paturi aici. Şi eu, şi Alana.

— I-ai ataşat iar drăcovenia aia de recunoscut persoana?

— N-am demontat-o. A rămas aşa de la prima experienţă. Doar am mai spus asta.

Hermann a mormăit ceva, evident nemulţumit.

— Să-l chem pe Haupt? a întrebat Dang.

— Nu. Până nu scăpăm de centurile astea blestemate, Poe rămâne principalul responsabil al ecranului magnetic superdens. Apoi, mai vorbim.

Mi-am dat seama că Haupt era cel care se exersase în manevrarea generatorului.

— Când o să reluăm această discuţie, am intervenit, vă

rog să mă întrebaţi care sunt pericolele la care vă supuneţi schimbând manevrantul generatorului.

— Lasă ameninţările! Nu ne crede proşti.

— Vă cred aşa cum sunteți.

— Nu întinde prea mult coarda, Poe! a mârâit colericul Hermann.

— Preferaţi să fiu prefăcut? Să vă ridic în slăvi?

— O să faci şi asta. După ce vom termina acţiunea.

CAPITOLUL 10

Următoarea perioadă a fost un coşmar. Şi pentru mine, şi pentru Alana. Nu ne mai puteam odihni ca lumea din cauza generatorului. Am pus la punct un sistem de trezire infernal. Sonerie, pat cu vibraţii de mare amplitudine şi, în caz extrem, înaintea ultimului minut, mici curentări. După

o scurtă perioadă de adaptare, devenisem nişte automate care, fix la interval de o oră, manevrau generatorul.

Vorbesc la plural fiindcă, deşi numai eu manevram butoanele, Alana avea acelaşi ritm. Hermann ne minţise când spusese că în noaptea următoare aveam să

înfruntăm centura de radiaţii. Mai trecuseră trei zile de la experimentul cu torpila până la întâlnire.

Centura de radiaţii a fost ceva sumbru. Se montaseră

în toate încăperile contoare Geiger, ca să ne dăm seama de momentul când se va depăşi, dacă se va întâmpla asta, nivelul biologic acceptat. Cabina de comandă fusese asigurată suplimentar împotriva radiaţiilor şi acolo se îngrămădiseră „şefii“. Camerele din imediata vecinătate a pereţilor navei, cele mai expuse, fuseseră golite de obiectele importante ce nu trebuiau infestate. Fania, Cris şi Petros lucraseră ca salahorii, fără pauze, fără hrană, 24

de ore. La sfârşit, arătând desfiguraţi de efortul suprauman, inspiraseră milă şi li se îngăduiseră alte 24 de ore de odihnă, ceva fără precedent în istoria navei.

Densitatea câmpului de radiaţii era incredibilă. Zona era plină de particule fine, puternic radioactive, aşa că ne mişcăm parcă într-o baie de nisip. Contoarele Geiger pârâiau discret, arătând că aş mai fi avut de lucrat la componenţa deviatoare de radiaţii. N-am depăşit însă

nivelul biologic, iar perioada de mişcare prin centură a fost scurtă, deoarece am atacat-o frontal.

Centura de asteroizi a fost un adevărat infern. Nava îşi micşorase la maximum viteza şi alesese o traiectorie în conformitate cu sensul general de mişcare al acelui şuvoi imens. Apoi încercase să „taie“ fluxul de bolovani enormi, ca un înotător care se lasă dus de curentul râului, dar, încet, încet, se apropie pe o traiectorie alungită de mal.

Asta nu ne scutise de ciocniri violente sau de agăţări care să ne schimbe direcţia. Atunci nu dormisem o noapte întreagă, fiindcă fusesem obligat să solicit la maximum generatorul, mărind densitatea câmpului magnetic, astfel încât ciocnirile să fie elastice.

— Dacă ni se rupe ecranul magnetic, o sfârşim lamentabil!

Aprecierea aparţinuse lui Hermann, care nu se mai dezlipea de pe scaunul din camera de comandă. Cu mine ţinea legătura prin monitorul cu ajutorul căruia ne şi supraveghea. Supravegherea devenise un lucru de la sine înţeles şi nimeni nu o mai ascundea.

Depăşirea centurii de asteroizi a fost o sărbătoare.

Hermann, Dang, Nack, Dinks şi Haupt s-au îmbătat în cabina de comandă ca ultimii oameni ai secolelor trecute.

Eu şi Alana ne-am rezumat la o îmbrăţişare şi am continuat să fim sclavii generatorului ce ne ţinea de fapt în viaţă.

Iată-ne aşadar pe 1032-F.C.! O planetă arsă. Aceasta era cea mai bună caracterizare. Nack i-a făcut rapid determinările privind toleranţa biologică. Oxigenul era în cantităţi acceptabile, dar sub cota de respirat. Incendiul care devastase întreaga ei suprafaţă consumase, desigur, o bună parte. Nivelul radiaţiilor se afla peste limita biologică

cu trei gradaţii. În asemenea ,,supă“ radioactivă nu putea trăi nimic. Ieşirea pe planetă devenise o problemă. Nu ne aflam foarte departe de coordonatele pe care Fulton le indicase pentru tunul de antimaterie, însă erau necesare o serie de lucrări la suprafaţă dictate de remorcarea irtronului.

— Îl instruim pe Petros, a propus Nack, cu laşitatea-i cunoscută.