— Şi pe cele două fete, a completat Haupt, dând dovadă

că laşitatea stimulează imaginaţia.

— Îi trimiteţi la moarte! Costumele asigură protecţia doar pentru 30 de minute.

— Vor ieşi în reprize de câte 30 de minute, a intervenit şi Dinks.

— Doar ştiţi că radiaţiile se acumulează. Soluţia asta este o crimă.

— Totdeauna, în istorie, marile idei au cerut şi victime, a declarat sentenţios Nack.

— Mai bine taci, dacă nu eşti în stare de ceva mai inteligent! l-am repezit eu.

— Ai altă soluţie?

Hermann, care tăcuse tot timpul, asistând la schimbul de cuvinte, intervenise ca de obicei eficient.

— Am.

— Spune-o!

— Pereţii navei rezistă la radiaţiile planetei fără să aibă

nevoie de ecranul magnetic superdens. Mutăm generatorul pe modulul de salvare, care are toate circuitele de forţă

montate de la prima expediţie, şi-i ataşăm un sistem de rulare autonomă.

— E o prostie. Singur ai spus că nimeni nu poate manevra generatorul în afară de tine, s-a repezit Haupt.

— E o prostie că mă ofer să aduc pe navă tunul vostru?

E o prostie că lucrez pentru voi, împotriva convingerilor mele?

— Vrei să evadezi? a întrebat Dang.

— Crezi că-mi surâde? O planetă mai indicată nici că se putea găsi. Se pare că gravitatea mărită vă cam afectează

isteţimea.

În cabină s-a lăsat liniştea. Am simţit o mică ameţeală, care m-a determinat să mă uit la ceas. Era ora 20,00. Nici pe 1032-F.C. nu scăpăm de emisiunea misterioasă. Doar orarul începuse să difere.

— Ideea lui Poe este bună, a decretat Hermann.

Întâmplător, .modulul de salvare are un sistem autonom de rulare, deci nu vom pierde vremea decât cu montarea generatorului. La lucru, copii!

Petros, Haupt şi cu mine am efectuat operaţia într-un timp record. A doua zi, la ora 15,00, totul era pregătit.

Trebuia să o iau şi pe Alana cu noi, ca să n-o las fără

apărare.

— Fără Alana nu merg! i-am comunicat lui Hermann, după ce toate testele de formare a ecranului superdens reuşiseră.

— M-am cam săturat de mofturile tale, Poe! Te cam întreci cu gluma!

— E foarte bolnavă şi, dacă e să moară, cel puţin să fim împreună...

Alana auzea discuţia.

— Bine, a cedat Hermann. Mergem, eu, Dang, Haupt, tu şi Alana. Coborâţi modulul de salvare pe sol.

Ultimul ordin fusese adresat lui Dinks şi Nack care, ajutaţi de Petros, au efectuat manevrele necesare.

Modulul de salvare era pregătit cu şenile acţionate individual. A început să ruleze pe solul ars al planetei. Un fel de drum se deschidea liber în faţa noastră, de fapt un teren fără bolovani arşi sau topiţi. Din loc în loc, calea era străjuită de nişte borne ciudate aducând a copaci carbonizaţi. Suprafaţa lor era „tapetată“ cu praful ce-l întâlnisem prin centura de radiaţii, care parcă fusese proiectat cu o viteză enormă pe trunchiurile carbonizate, topindu-se şi scurgându-se şiroaie. Copacii semănau deci cu nişte lumânări de piatră, consumate în cea mai mare parte, cu „ceara“ prelingându-se pe ciotul rămas după

stingerea flăcării.

Haupt conducea modulul, după indicaţiile lui Hermann, citite de acesta dintr-un carneţel. Oare Hermann nu ştia că modulul de salvare memora automat drumul parcurs?

După o oră de mers pe terenul acela dezolant, de culoare roşietică, Hermann a anunţat:

— Am ajuns. Aici trebuie să fie!

Ne-am uitat în jur. Peisajul era identic cu cel pe care-l străbătuserăm. Nimic nu indică vreun depozit, o clădire sau ceva asemănător care să poată ascunde un irtron.

— Cam pustiu peisajul, şefule! a îndrăznit Haupt.

— Văd şi eu.

— Ne-a tras clapa nebunul ăla de Fulton!

— Nici vorbă! Mişcă-te în cercuri concentrice cu raza tot mai mică. Arăm zona până dăm de vreo trapă sau vreo aerisire. Determinările făcute de noi, când eram pe Nicrom, nu puteau fi greşite.

Haupt s-a conformat. Modulul a început să se târască

cu precauţie pe solul ars. Dacă nimeream peste vreo groapă, era bine să nu cădem în ea. Am început să simt mici modificări în valorile ecranului superdens. Un fel de interferenţă. Asta presupunea existenţa, pe aproape, a unui câmp magnetic la fel de puternic.

— Opriţi puţin modulul!

— Ce vrei, Poe? a mârâit Hermann, care era încordat ca un arc la gândul că ar fi putut da greş.

— Ca să nu riscăm să rămânem fără ecran, e mai bine să ne oprim. Există pe undeva, foarte aproape, un câmp magnetic foarte puternic ce ne poate reaşeza ecranul după

o configuraţie pe care n-am cum s-o prevăd, din moment ce nu cunosc nici valoarea câmpului perturbator şi nici distribuţia lui spaţială.

— „H“ dragă, a sărit Dang de pe scaun, ăsta-i semnul cel mai bun! Irtronul este izolat de materia înconjurătoare cu un câmp magnetic extrem de puternic ce deviază

antimateria şi nu o lasă să se ciocnească de materie.