— Chiar aşa! am completat eu încercând să-mi ascund surpriza neplăcută. Dacă era vorba de un atac, nu aveam nevoie de o componentă deviatoare de radiaţii gamma.

Hermann s-a întors către coridor şi a făcut un semn cu capul. În cabină au intrat Nack şi Haupt, fără să ne salute.

— Îi dăm drumul, şefule?

— La treabă, i-a îndemnat Hermann.

Cei doi au început să cotrobăie sistematic prin încăpere. Căutau ceva. M-am uitat la Alana. Nu părea înspăimântată. Încerca să se ridice din pat, dar puterile nu o ajutau. M-am repezit şi am susţinut-o.

— Vreau să stau pe scaun, Poe.

I-am îndeplinit dorinţa, sub privirile atente ale lui Hermann.

— De unde ştii că vă vom percheziţiona şi corporal, domnişoară?

— Nu ştiam. Dar vreau să ocup un spaţiu cât mai mic, ca să nu-i incomodez.

Alana a arătat cu bărbia către Nack şi Haupt, care căutau de zor.

— Cred că glumeşti, şefule, cu percheziţia corporală.

— Nici vorbă. Ori vă dezbrăcaţi de bunăvoie, ori îi spun lui Dinks să dea drumul la anihilarea motorie. Alegeţi!

M-am uitat la Alana. Aceasta începuse să-şi dea jos combinezonul. Am înţeles. Prefera să se dezbrace singură

decât să-i permită lui Hermann să o atingă, sub pretextul percheziţiei. Am început şi eu să mă dezbrac.

— Cel puţin, spuneţi-ne ce căutaţi!

— La sfârşit.

Stăteam dezbrăcaţi complet în faţa celor trei. Alana se uita în jos, dar trupul ei strălucea, impunând respect chiar şi lui Hermann, căruia îi îngheţase în colţul gurii un început de zâmbet batjocoritor. Ne-au căutat prin haine, după care ne-am îmbrăcat. Percheziţia continua. Au ridicat saltelele, au ciocănit pereţii, au adus un detector de microprocesoare. Pe măsura trecerii timpului, erau tot mai dezamăgiţi.

— Cum stăm?

Întrebarea lui Hermann era inutilă.

— Sunt curaţi.

— Ne-am spălat prea des?

Obrăznicia mea avea menirea unei diversiuni. Trebuia să lămurim lucrurile.

— Iar îţi merge gura?

— Da, Nack.

— Aşa te-aş pocni!

— Îmi pare râu! Asta nu se poate, fiindcă nu mai avem un „3 g“ de stricat. Poate când s-o repara.

Alana, îmbujorată la faţă, mi-a aruncat o privire de încurajare din patul pe care se întinsese iar. Înţelesese ce carte jucam.

— Eu îl pocnesc, Hermann, orice ai zice!

Şi Nack s-a prăvălit către mine, pornit să mă facă praf.

M-am încordat ca un arc, am eschivat atacul aruncându-mă la podea şi am ridicat puţin călcâiul, suficient ca Nack să-şi piardă echilibrul şi să se bulucească cu capul înainte

peste Hermann, în continuare rezemat de tocul uşii.

Ciocnirea s-a produs.

— Te-a lovit? m-a întrebat Haupt, care se repezise prea târziu ca să-l oprească pe Nack.

— Sigur că l-a lovit! N-ai văzut? s-a auzit glasul Alanei.

Se pare că mă mişcasem din nou suficient de repede ca să nu se poată discerne cine pe cine a lovit. M-am frecat pe partea stângă a pieptului, pe lângă care trecuse ca un bolid Nack, şi, cu o grimasă de durere, am spus:

— Parcă au înnebunit toţi! La două vorbe, sar la bătaie.

Ce-or fi având însă cu mine? Nu mai pot glumi cu nimeni că sunt urgent atacat. Zău, dacă nu m-am săturat!

— Poe, ajută-mă să-i duc!

Cel ce-mi solicitase ajutorul era Haupt. În urma coliziunii Nack-Hermann, Nack avea o vânătaie în lăţire evidentă pe obrazul stâng, iar Hermann un cucui la ceafă, determinat de rezistenţa sporită a clanţei în contact cu căpăţâna lui. Cu chiu, cu vai i-am cărat până în cabinele lor. M-am despărţit de Haupt pe coridor şi m-am târât, evident de dragul respectării până la amănunt a scenariului potrivit căruia fusesem bătut de Nack, până la cabină. Acolo m-am prăbuşit pe pat şi i-am spus Alanei:

— Mă doare pieptul. M-a lovit rău animalul ăla!

— Ce-au căutat oare la noi în cabină? m-a întrebat „pe tăcute“ Alana.

— Nu-mi dau seama. Ceva însă îmi spune că au niscaiva date care-i îndreptăţesc să ne suspecteze.

— Trebuie să aflăm urgent. Credeam că după

percheziţia efectuată de Dang s-au lămurit. Ceva i-a determinat însă s-o repete mai amănunţit, deşi ne-au pus sub supraveghere totală, audio şi video.

— Ai dreptate. Undeva am făcut o greşeală. Nici ei nu au însă o dovadă zdrobitoare împotriva noastră, ci numai o bănuială. Altfel ne luau la fix.

— Cât este ceasul?

Întrebarea o pusesem cu voce tare.

— Aproape trei.

— Trebuie să mă duc în sala generatorului. Mă

aşteaptă Petros. Din câte am înţeles, cererea mea de piese a fost satisfăcută. Nava are o dotare de excepţie. Pe Pământ, aprovizionarea asta ar fi durat cam trei zile.