I-am povestit pe scurt Alanei scena când, ţinut de Panzer, eram manevrat de Hermann.
— Extraordinar!
Povestea mea şoptită a impresionat-o pe Alana, deşi fusesem foarte zgârcit cu metaforele în rezumatul pe care-l făcusem.
— Deci, i-am şoptit atingându-i cu buzele urechea caldă şi parcă pufoasă, Hermann ştie cum să-i vină de hac sistemului de recunoaştere, dar nu ştie cum se manevrează generatorul.
— Deocamdată, m-a completat Alana.
Avea dreptate. Pentru un tip decis ca Hermann, a afla cum se manevrează generatorul era o chestiune secundară. Trebuia să inventăm altceva ca să ne asigurăm viaţa.
CAPITOLUL 9
M-am trezit a doua zi. Zi este un fel de a zice, fiindcă
răsăriturile şi apusurile de soare rămăseseră undeva foarte departe. M-am trezit deci atunci când pe navă se aprinseseră luminile de zi. Alana nu mai era lângă mine, însă dormiserăm împreună, fiindcă patul ei era neatins.
Zgomotul apei de la duş m-a scutit de efortul de a face supoziţii privind locul unde s-ar putea afla prietena mea.
M-am ridicat din aşternut, cu gândul de a-mi face exerciţiile de gimnastică. O febră musculară îngrozitoare mi-a însoţit mişcările, în poziţie şezând şi imobil, simţeam durerea doar în muşchii ce asigurau poziţia verticală a coloanei. Dar orice încercare de mişcare a capului era descurajată de nişte junghiuri atroce.
— Ce faci? Nu te decizi să te ridici în picioare?
Alana ieşise din baie cu un prosop pe creştet, legat sub formă de turban. De sub halat i se vedeau picioarele înrourate cu picături mici de apă.
— Am o febră musculară infernală. Cred că mi se trage de la Nicrom. Toate gesturile executate acolo au necesitat un efort uriaş.
— Ce-i de făcut?
— Să-l chemăm pe Dang. El este medic şi a mai văzut aşa ceva la fiecare nou venit pe Nicrom.
Alana s-a echipat rapid şi a plecat să-l caute pe Dang.
Eu am reuşit, cu preţul unor dureri de nedescris, să mă
întind iar. După câteva minute au apărut Alana, Dang şi Hermann.
— Ce-i băiete, ţi-e rău? m-a întrebat Hermann, vădit îngrijorat.
— Am febră.
— Unde dracu’ ai răcit?
Am zâmbit strâmb. Nici muşchii feţei nu erau iertaţi de junghiuri.
— Are febră musculară, a spus Dang, scutindu-mă de o explicaţie penibilă, care putea să scadă din cota de simpatie pe care mi-o câştigasem în ochii şefului.
— Aha! Alarmă falsă.
— Ba deloc! îl înfruntă Alana.
— Nu mai spune, ochioaso!
Glasul lui Hermann nu prevestea nimic bun.
— Nu ne cunoaştem, începu Alana, dar bănuiesc că
sunteţi unul din cei pe care i-a adus Poe.
— Bănuieşti bine, dar n-am să te laud pentru asta, fiindcă era simplu de presupus. De ce zici că n-am dreptate?
— Aseară Poe mi-a spus că misiunea lui nu s-a încheiat o dată cu aducerea voastră.
—
Poe îţi spune chiar totul?
— De când suntem singuri aici, pe navă, da.
Alana nu minţea. Înainte nu aveam cum să-i spun totul fiindcă nu ne cunoscuserăm bine. Dar Hermann nu avea de unde să ştie asta şi putea să creadă că înainte, ca locotenent
expert
la
Centrul
de
