La comanda navei, după cum se vedea pe videofon, lumea tăcea. Căzuseră toţi pe gânduri. Hermann şi Dang nu păreau impresionaţi de cele două cadavre şi de sângele care se lăţise într-o baltă urâtă pe podele. Dinks şi Nack erau însă palizi. Ei trăiseră printre oameni, nu aveau în spate şcoala dură şi crudă a Nicromului. Ar fi vorbit, dar nu îndrăzneau. Se vedea asta după privirile speriate pe care le schimbau.
— Ei?
Întrebarea lui Hermann i-a blocat. Nu înţelegeau ce voia, dar nici nu aveau curajul să ceară lămuriri.
— Ce-i, mai băieţi? Aţi amuţit de frică? Sau vă
impresionează ăştia doi?
— Nu-i un spectacol plăcut, a îndrăznit Dinks.
— Spune, Nack! Ce-ai meşterit?
Deci Hermann dorea să ştie ce calculase Nack.
— Cam o lună. Mai exact, s-a grăbit Nack să
preîntâmpine muştruluiala lui Hermann, căruia în mod evident nu-i plăceau aproximările, 28 de zile, 12 ore şi 16
minute.
— Deci atâta avem la dispoziţie. Dacă nu terminăm totul în 28 de zile, 12 ore şi 16 minute, nava „iepure“
ajunge la Nicrom şi staţia orbitală îşi va da seama de păcăleală. Nu putem fi siguri că nu va declanşa alarma.
Haupt şi-a făcut apariţia. Era şi el obosit. Abia se mişca.
— Ei?
— Am găsit un fel de mapă cu planuri şi însemnări.
— Bine. Dă-o încoace, şi gata! La culcare toată lumea, că nu vă mai ţineţi pe picioare!
— Spre ruşinea noastră, a îndrăznit Nack.
— Pe Nicrom, a spus Dang, ziua şi noaptea aveau o altă
durată. Noi suntem adaptaţi ritmului de acolo.
— Cam cât?
— 43 de ore în medie, fiule, a răspuns Dang.
— Şi lucraţi 43 de ore?
— Nu. Ziua şi noaptea erau împărţite. O parte de lucru, cam 20 de ore, şi una de odihnă, cam 25 de ore.
Respectând aceste durate, ajungeam să lucrăm şi numai ziua, şi numai noaptea.
— Dormeaţi 25 de ore?
— Nu. Cam 10-12. În rest ne distram. Gata! După ce terminăm treaba la care ne-am înhămat, o să avem timp să tot povestim. La culcare!
Alana a cotrobăit prin sertarul ei şi a decuplat videofonul. M-am uitat la ea întrebător. Mi-a arătat cele zece degete. Deci trebuia să am răbdare zece minute. Am recapitulat informaţiile. Stan nu mai era, deci şansele noastre de a trăi crescuseră simţitor. Cel mai periculos era Hermann. Dinks, pe care îl consideram un monstru, devenise un mieluşel pe lângă Hermann. Nava era bine înarmată. Urma să mergem pe 1032-F.C. Am tresărit. Oare reţinusem bine? Chiar 1032-F.C. a zis Hermann? Păi bine, cum de nu-mi dădusem seama? De pe un asteroid din centura lui 1032-F.C. mă culesese Grant. Extraordinar!
Mă întorceam, fără să vreau, după zece ani, aproape de asteroidul care mi-ar fi fost mormânt, dacă nu era Grant.
Soarta? Cine să mai ştie? Trebuia neapărat să-i comunic asta Alanei.
Recapitulasem totul cu ochii închişi. Am simţit cum cea la care mă gândisem se strecoară lângă mine în aşternut.
— Gata, putem vorbi, dar foarte încet.
— Ce-ai făcut, draga mea? Cum de-ai ajuns să-i spionezi pe...
— Mai încet, mi-a şoptit la ureche Alana.
Mi-am apropiat buzele de urechea fetei şi am repetat întrebarea.
— Crezi că am stat degeaba cât ai lucrat la generator?
Am făcut şi eu ceva, fiindcă altfel n-o să scăpăm de aici niciodată.
— Bravo! Mai întâi mi-ai dovedit că eşti specialistă în pictură, apoi psiholog şi iată-te acum o valoare în interceptarea teleradio.
— Ce să-i faci! Toţi avem talente ascunse, dar nu devenim conştienţi de ele decât atunci când împrejurările ne silesc să le scoatem la iveală.
— Eşti un permanent mister, Alana! Este prima dată
